La dolce vita (1960)
Regia: Federico Fellini
Distribuția: Marcello Mastroianni, Anita Ekberg, Anouk Aimée, Alain Cuny
Ce se mai poate spune sau scrie despre ‘La Dolce Vita’ al lui Fellini? Am inclus vizionarea acestui film în programul unei zile de aniversare și nu am regretat niciun moment. La 66 de ani de la lansare și de la Palme D’Or primit la Cannes, acest film rămâne una dintre experiențele cinematografice cele mai importante pe care le-am trăit în viața mea de cinefil pasionat. Este un film care spune enorm despre Italia de după cel de-al doilea război mondial, despre cinematografia italiană și despre Frederico Fellini ca unul dintre cei mai importanți cineaști italieni și din istoria acestei arte. Este un film plin de dragoste pentru Roma, dar este și o poveste și un personaj care depășesc limitele timpului și locului unde a fost filmat și care vor rămâne, cred, interesante și relevante oricând va fi văzut acest film în viitor. Este filmul care a clădit imaginea lui Marcello Mastroianni și care a introdus în limbile pământului substantivul comun paparazzi. O capodoperă.
Cu cele aproape trei ore de proiecție ale sale, ‘La Dolce Vita’ prezice trendul filmelor lungi de la Hollywood-ul de azi. Eroul principal trece prin episoade de căutări epicuriene alternând cu dezamăgiri, sentimente de ratare și de faze de plicitiseală, dar în niciun moment acestea din urmă nu sunt transmise spectatorilor. În acest sens este interesantă comparația dintre filmele lui Fellini și cele ale colegului sau de generație și rivalului respectat, Michelangelo Antonioni. Eroii din ‘La Dolce Vita’ aparțin aceleiași lumi cu cei ai filmelor lui Antonioni. Acesta din urma se concentra pe viața interioară a personajelor, în timp ce Fellini pleacă din același punct pentru a construi o lume a sa, în care realitatea se reorganizează ca vis. Episoadele cele mai citate și mai fotografiate ale filmului sunt concentrate în prima sa parte, dar tot ceea ce urmează este semnificativ, încărcat de metafore vizuale, fascinant și exuberant. Fellini își absoarbe spectatorii în universul său.
Actorii din ‘La Dolce Vita’ se topesc în rolurile lor, până a șterge diferențele dintre ei și personaje. Marcello Mastroianni a preluat din personajul Marcello trăsăturile principale și le-a repetat cu variații în multe dintre marile roluri care au urmat în cariera sa. Anita Ekberg a trecut aproape definitiv oceanul după acest film, jucând mai ales în producții europene și devenind muza (sau una dintre muzele) lui Fellini în câteva dintre filmele care au urmat. Anouk Aimée a construit profilul altor personaje fierbinți sub o carapace aparent de gheață plecând de la personajul ei Maddalena din acest film. În fine, Alain Cuny, un actor francez cu o carieră nedrept uitată astăzi, a creat prototipul intelectualului care își ascunde furtunile interioare (poate și corupția), imitat de el însuși și de alții în multe alte filme.
‘La Dolce Vita’ are și câteva episoade care reflectă relația complexă pe care Fellini a avut-o cu credința și cu biserica catolică. Fără a fi un practicant, el era mai degrabă un credincios critic și lucid. Scenele care relatează o isteria de masă produsa de o ‘viziune’ pe care o experimentează doi copii de la periferia Romei au o rezonanță contemporană, ele ar putea fi extrase și din realitatea noastră imediată. Ceea ce a atras însă atenția spectatorilor și criticilor au fost cele două scene care deschid și închid filmul, scene care au referiri biblice explicite. Mi se pare intrigant că tocmai aceste scene au atras criticile instituțiilor religioase la lansarea filmului și mulți ani după aceea. Mie tocmai metafora statuii lui Iisus planând agățată de un elicopter deasupra Cetății Eterne îmi pare a fi o critică filosofică a unei lumi care ignoră valorile tradiționale. Reacțiile automate ale cenzurii au greșit din nou. Perspectiva lui Fellini era nu doar artistică, ci și profund morală.
Nota: 10/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
