„Donnatela”, de Beatris Serediuc
Editura Polirom, Colecția Ego. Proză, Iași, 2022
Donnatela este mai întâi chiar povestea Donnatelei, o adolescentă a sălbaticilor ani 90 ai „tranziției” românești. Dar este și povestea unei familii perfect disfuncționale – expresie utilizată azi pentru comportamente absolut banale în trecutul recent al României: alcool, scandal, violență familială, etc etc
In oglinda aceste familii disfuncționale, România acelor ani de excese, de libertate la 360 de grade, de dreptate al celui mai tare în gură sau în influență: România „școlii vieții”. Si ca un ecou al acelei Românii, asemănările, 30 de ani mai târziu, cu țara în care trăim astăzi: cea în care „școala vieții” are încă un cuvânt foarte important de spus.
„Știu cum sa fac sa zbor, am învățat în detaliu din vis, dar nu-s sigură de consecințele pe care le-ar avea demersul asta în realitate. Si bineînțeles mi-e teama sa încerc. N-am fost niciodată vreo curajoasa. […] Te poți ridica atât cât sa depășești vârfurile copacilor. Să tot fie 200 de metri, deși nu m-am priceput niciodată la aproximat distante, mărimi sau adâncimi folosind cifre. Le pot măsura perfect folosind emotiometrul, dar am văzut că în foarte multe situații din viața reală nu prea folosește la nimic. Când o sa fii îndeajuns de sus, o sa te urmeze si frica, trebuie neapărat sa o oprești cu un gest hotărât, sa o oprești din a te coborî pe pământ. […]
Am citit undeva ca se cheamă somn REM, dar eu știu ca nu e doar atât.
E zburătăcirea sinelui.
Atâta zbor cât îți este îngăduit.”
Micul capitol despre zburătăcire sintetizează extraordinar tânăra viață a Donnatelei: într-o familie / țară pentru care copii si adolescenții nu sunt decât pioni meniți sa ajute la funcționarea bolnăvicioasă a unei societăți în plină derută, visul este unica salvare. Zborul, înălțarea, îndepărtarea, fie ele si virtuale, nocturne, mențin cumva un echilibru și impun un scop concret vieții diurne: depășirea prin orice mijloace a mediului inițial.
După o introducere rapidă situată în prezent – Si iată-mă aici, pe holurile aceluiași spital în care m-am născut, încercând sa fac pace cu taica-miu înainte să se ducă – facem cunoștință cu Donnatela, 13 ani, in 1993. Un cartier timișorean, un „două camere” în care se calcă pe picioare Nelu – tatăl, Maria – mama si Ionuț, fratele mai mare, în planul al doilea mătușa Florentina si afacerea „magazin-consignație” unde prestează toata familia, un ecosistem tipic al anilor 90.
Pentru cei care au cunoscut acele vremuri, descrierea privatizării pe repede înainte, spiritul de întreprindere al Florentinei sprijinită de bișnițarul șef al cartierului, Bondi, va trezi multe amintiri:
Țigări, cafea, ciocolata, ocazional haine, articole de menaj, vopsea de păr si de zugrăvit încăperile: practic orice căcat pe care Bondi îl putea aduce de „dincolo”, din strălucitorul Vest, în realitate dintr-un sat de pe lângă Novi Sad, unde avea o învârteală cu ceva rude îndepărtate de-ale lui, era expus în consignație si vândut cât ai zice peste. Eram niște prăpădiți ușor impresionabili si orice ambalaj lucitor de ciocolata, orice haina de culoare țipătoare, orice cutie de cafea de tabla ne luau ochii si ne făceau să scoatem leii din buzunarele noastre peticite.
Beatris Serediuc reușește sa restituie vocea preadolescentă a Donnatelei cu o justețe rară: când naivă, când ironică, mereu lucidă asupra unei situații absurde, eșecul total al adulților și nevoia copilului de a se extrage dintr-un mediu a cărui toxicitate îi este deja evidentă.
Intre norii de alcool, scandalurile inerente, munca benevolă la magazinul-consignație al mătușii Flori, Donnatela descoperă poezia. Cititoare de cursă-lungă deja – cel mai bun mijloc de evadare – motiv de ilaritate si miștocăreală pentru tot restul tribului, Donnatela se încăpățânează să se asculte:
Cam de pe-atunci datează și prima mea creație, doua strofe patetice cu rima împerecheată pe tema primăverii. Si-nainte sa te mâțâi c-ar fi un clișeu, te rog sa ții cont de faptul că nici nu făcusem 13 ani și numai ce citisem Moartea căprioarei și Pastelurile lui Alecsandri.
Problema cea mai mare era că la noi în casă orice fel de cărți reprezentau niște obiecte non grata, pe care Ionuț le ridiculiza și le folosea în diverse activități, rupându-le paginile atunci când nu eram atentă.
[…]
Așadar găseam tot felul de subterfugii ca să reușesc să citesc. Am parcurs „Aventurile lui Huckleberry Finn” sub masa din sufragerie, în orele când Ionuț nu era acasă, poeziile lui Marin Sorescu în semiobscuritatea din scara blocului și „Singur pe lume” în întregime în baie.
In scurt timp o altă descoperire ușurează viața Donnatelei: cenaclul literar al Palatului Copiilor – o instituție de stat unde se desfășurau activități pentru școlari (ca să-ți explic pe scurt ce înseamnă asta, știu că nu toată lumea e născută în anii 80 ca mine). Mai mult decât mențiunea „literar”, posibilitatea de a fi în alta parte decât acasă motivează decizia ei de a se înscrie la cenaclu, doua după-amiezi pe săptămâna departe de nebunia familială.
Participarea la cenaclu antrenează rezultate mai bune la școală și, aproape fără sa realizeze, Donnatela devine unul din cei mai buni elevi din clasa ei. In același timp Maria, proasta de maică-mea a rămas, la 40 de ani, din nou gravidă.
Clasa a opta îi ocupă Donnatelei aproape tot timpul, școala si Agenda muncitoreasca de scris poezii, un carnet în care compune versuri sau notează diverse gânduri si reflexii, spațiul ei de libertate. Evoluția celor doi frați, ea si Ionuț, este simetric opusă, adolescenta premiantă si Ionuț delicventul cartierului. Relația lor însă, surprinzător, se modifică, complicitatea înlocuind încetul cu încetul ostilitatea trecută.
Descrierea trecerii de la preadolescență la adolescență este și ea o reușită: în vara între clasa a opta si a noua corpul Donnatelei se schimbă: daca ea este puțin conștientă de transformări, reacțiile din jur o obliga sa conștientizeze sfârșitul copilăriei:
– Doni, tu ești? Sa nu te recunosc!
Știam ca eram bronzata, ca slăbisem un pic si ca parul mi se deschisese la culoare, dar schimbările nu mi se păreau așa dramatice.
– M-am bronzat un pic, am mormăit.
– Bronzul, parul blond, țâțele! a zis, punându-si palmele pe piept si ciupindu-se de sfârcuri într-un gest vulgar.
Am apucat un cârnat din farfurie si i l-am aruncat în cap.
[…]
– Bine, gata, calmează-te, OK? Am glumit doar. Arăți bine, să știi. Arăți ca o gagică.
Până acum narațiunea acoperea o imagine globală – familie, vecini, cartier dar începând cu intrarea la liceu focala se concentrează pe Donnatela si noul ei univers. Pe de o parte prieteniile din copilărie se rup, pe de alta setea, nevoia ei de a fi alta si altfel decât ce cunoscuse până atunci o fac să se rupă la rândul ei de preadolescenta abia îngropată. Noi prietenii, noi pasiuni, o primă iubire mai mult sau mai puțin (ne)fericită, nou, nou, totul este nou si Donnatela smulge cu dinții din toata aceasta noutate, o libertate în sfârșit câștigată pe care o folosește pe bunul ei plac.
Aveam nevoie să fiu diferită, complet altcineva, o persoană nouă, fără toate durerile bătătorite înăuntrul meu, care păreau că nu se mai pot desprinde nici cu un instrument de rașchetare. Beția era mijlocul cel mai la îndemână pentru asta.
Muzica, barurile, rockoteca, lehamitea, tovărășia, opoziția fata de lumea din care ieșise – Donnatela reprezintă o generație întreagă, mai puțin poetică decât „generația cu cheia la gât”, deși în mare e aceeași, o generație de copii sălbatici si în același timp responsabili, învățând din fuga si prin cucuie mersul lumii:
Poate te-ntrebi cum puteau niște minori nu doar sa participe la un festival al berii, ci să mai si cumpere bere cu nemiluita si să se îmbete muci ziua în amiaza mare. Si-am sa-ți răspund la fel cum am mai făcut-o: așa erau vremurile. Eram atât de apucați de cap cu libertatea noastră nou găsită, ca nimănui nu i-a păsat de reguli pentru minori sau de restricții la alcool pentru multă vreme. Eram o nație de bolnavi psihic, si tu o știi, si întreaga lume ar trebui sa o intuiască. Dar nu despre asta e vorba aici.
Donnatela este un superb coming of age autohton. Roman generațional, fără îndoială, căci referințele societale, muzicale, culturale sunt foarte numeroase, pe măsura impactului acelor ani care si-au lăsat amprenta asupra tuturor celor care i-au experimentat, o epocă ce poate părea neverosimila pentru generațiile care au urmat.
Vocea Donnatelei, care ia din când în când cititorul drept martor – știi, ai văzut, etc – transformând prin umor chiar si scenele cele mai violente, este făcută sa rămână în literatură – prin realismul ei, prin vivacitatea si inteligența ei de „adolescentă – adult” într-o lume de adulți deficienți.
Limbajul, ah! limbajul! Căci nu m-am putut împiedica să arunc un ochi la pseudo-scandalul recent provocat de mămica îngrozită de vocabularul „urban” (așa se numește, cred, în mod pudibond-creștin exprimarea licențioasă de care de altfel literatura universală nu duce lipsă – dar nu despre asta e vorba). Da, limbajul este urban și realist. Corespunde și epocii și mediului în care evoluează personajul. Nimic care sa poată șoca un adolescent real, crescut într-o lume reală. Dimpotrivă, este una din forțele romanului care își propulsează cititorul în lumea personajului principal. Iar asta este literatură.
Dar serios acum, ce căcat puteai să faci în Timișoara anilor 90 în cartier? Să te faci poetă? Păi, râdeau si cu curu’ de tine și îți dădeau foc la agenda muncitorească de scris poezii. Trebuia să fii puternică, gata să înfrunți băiețași excitați, o mătușă excentrică, un unchi mafiot local și altul cel puțin dubios, iubiți trădători și prietene așijderea. Nu puteam rămâne o mironosiță cu poezii în cap.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom.
(Fotografie autoare: Michele Agostinis)
