The Odyssey (2026) – Odiseea
Regia: Christopher Nolan
Distribuția: Matt Damon, Tom Holland, Anne Hathaway, Robert Pattinson, Elliot Page, Charlize Theron, Zendaya
‘Odiseea’ lui Nolan mi-a plăcut, dar nu m-a entuziasmat. Fiecare epocă are variantele sale de interpretare ale clasicilor, de la Homer la Tolstoi, trecând desigur prin Shakespeare. Aceste re-interpretări spun de multe ori mai mult despre epoca în care au fost create și despre personalitățile celor care sunt autorii adaptărilor, decât despre clasicii al căror text este folosit ca punct de plecare. Chiar și discuțiile care urmează după o punere în scenă sau aducere pe ecran a operelor clasice reflectă de multe ori mai degrabă conflictele ideologice ale zilei decât operele prezentate publicului. Așa este cazul cu ‘Odiseea’ pe care Christopher Nolan a adaptat-o (punându-se în credite pe el însuși că autor al scenariului alături de Homer) și a adus-o pe ecran. Este vorba, în general, despre o adaptare destul de fidelă, chiar daca nu lipsesc nici replicile disonante (de la înjurături foarte … moderne până la exprimări sau chiar mini-discursuri corecte politic puse în gurile personajelor) și tendința de a împinge insistent spectatorii spre asociații cu contemporaneitatea. Totul OK din punctul meu de vedere, fără a fi încântat sau a rezona cu discursurile. Ceea ce m-a surprins puțin a fost cât de ‘cuminte’ este abordarea vizuală. Alegând să folosească cât mai puține efecte digitale posibil, Nolan a realizat un film care seamănă pe ecranul mare cu super-producțiile istorice ale anilor 1950 și 1960. Mai ales la bine, dar uneori și la mai puțin bine.
Epopeile lui Homer se petrec în timpurile legendare când oamenii și zeii trăiau împreună (oamenii mureau, zeii nu). În scenariul lui Nolan, zeii nu apar cu o singura excepție – zeița Atena (interpretata de Zendaya, care nu ratează ocazia de a apărea pe genericul a încă unei superproducții) care însă i se arată doar eroului principal, fiind mai degrabă o confidentă decât o protectoare și girantă a destinului său. Este vorba despre o viziune modernă a credinței ca o relație personală cu divinitățile sau poate și o afirmație care întărește una dintre ideile principale ale filmului: oamenii au încălcat contractul cu zeii (‘legea lui Zeus’) și de aici pornește violenta și frâul liber dat instinctelor de posedare, oprimare, ucidere. Ulise însuși (interpretat foarte hollywoodic de Matt Damon) este nu doar un bărbat care-și caută drumul spre casa, rătăcit într-o lume plină de capcane, ci și, sau mai ales un comandant militar victorios în aparență în spatele căruia se ascunde un soldat bântuit de trauma experienței războiului și a faptelor oribile pe care le făcuse sau cărora le fusese martor. Finalul este modificat față de ceea ce știam de la Homer pentru a sublinia mesajul pacifist. Câteva dintre episoadele cunoscute sunt redate în detaliu și povestite într-o narațiune care nu face economie de timp, dar care este totuși suficient de fluidă pentru ca cele aproape trei ore de proiecție să nu fie simțite chinuitoare. Interesant, din această versiune de epopee machoista cu bărbați puternici puși la încercări grele, tocmai personajele feminine mi-au paut mai pregnante. Poate și datorită actrițelor care le interpretează. Anne Hatthaway, care este formidabila în fiecare rol în care apare, reușește aici să dea viață unei Penelope plină de o noblețe animată de forța iubirii. Samantha Morton este o Circe malefică în episodul cel mai grafic al filmului, a cărui estetică pare a descinde din coșmarurile pictorului Francis Bacon. În fine, Charlize Theron face tot ceea ce poate din rolul lui Calypso, scris mai puțin inspirat (mi-a lipsit aici dualitatea nimfei care dorește să-i acorde nemurirea lui Ulise în schimbul uitării).
Christopher Nolan este astăzi unul dintre regizorii de la Hollywood care continuă cu consecvență linia clasică a tradiției cinematografice combinată cu mesajele liberale. Este oarecum paradoxal pentru regizorul care la începutul carierei sale a scris și a realizat filme (‘Memento’, ‘Insomnia’) care spărgeau canoanele narațiunii lineare și introduceau personaje care se luptau să se adapteze lumii din jur, pentru a face mai tărziu filme care surprindeau prin inventivitatea vizuală și viziunea originală despre viitor (‘Inception’, ‘Interstellar’). ‘Odiseea’ sa este un film care pe mine m-a surprins tocmai prin lipsa de surprize pentru un film de Nolan. Excesul de moralizare și retorica modernă mi-au cauzat o ironie asociativă care nu va scăpa spectatorilor români care au apucat să vadă filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, iar scena aproape de final în care Ulise se lupta cu zecile de pretendenți seamănă mai degrabă cu o scena din filmele cu supraeroi. Până la urmă însă, în afara de anti-hollywoodienii convinși, cred că orice spectator va găsi multe lucruri care să-i placă în acest film. Vizual, tot timpul se petrece ceva interesant pe ecran. Povestea de dragoste și personajele feminine emoționează. Mesajul pacifist este clar, dar și respectul fata de veteranii războaielor care-și poartă printre noi poverile experiențelor lor traumatice. Iar faptul că în această vară Homer reintră în listele de best-sellers și că adolescenții de toate vârstele discută despre Grecia Antică, oamenii și zeii ei nu poate decât să ne bucure.
