Carti Memorii jurnale Recomandat

Patimiri si iluminari din captivitatea sovietică, de Radu Mărculescu (I)

Patimiri si iluminari”Patimiri si iluminari din captivitatea sovietică”, de Radu Mărculescu

Editura Humanitas, București, 2010

Experienţa carcerală complexă a lui Radu Marculescu (1915-2011) de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial, dar şi după terminarea acestuia, este relatată amplu, cu lux de detalii pitoresti, îmbrăţişând întreaga paleta de culori a sufletului uman. Primul său volum memorialistic „Patimiri si iluminari din captivitatea sovietică[1] se axează asupra captivităţii în URSS, iar în cel de al doilea volum Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din Gulagul Românesc, Radu Mărculescu descrie experienţa din sistemul represiv grefat în România de ocupantul sovietic.  Primele memorii se împart net în două faze distincte: cea de până la căderea în robie şi care se axează asupra încleştării din zona Stalingradului din noiembrie 1942  şi apoi prizonieratul la sovietici (1942-1950), o perioadă foarte lungă şi, în consecinţă, bine reprezentată în materia cărţii. În spaţiul cultural românesc nu au apărut foarte multe evocări şi mărturii despre tragedia armatelor române din arealul Stalingradului, de aceea cartea lui Radu Mărculescu trebuie aşezată în primul rând ale acestei dureroase pagini a istoriei noastre militare, care, ulterior, s-a transformat într-una politica prin aservirea României puterii sovietice, ieşită victorioasă net în acea confruntare.

Radu Mărculescu, sublocotenent TR într-o baterie de obuziere, prezintă multe detalii inedite despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în zona Cotului Donului şi stepei kalmuce. Ordialul autorului şi al altor zeci de mii de militari români[2] a început în ceţoasa dimineaţă de 19 noiembrie, când a fost declanşată ofensiva sovietică, iar pentru bateria lui Radu Mărculescu a durat până la 24 noiembrie când a căzut prizonier. Secvenţele zugrăvite în acele momente dramatice dovedesc complexitatea acelor clipe pentru militarii români (foarte mulţi dintre ei TR-işti), laşitatea, dar şi eroismul lor.

Poziţia artileriştilor români a fost atacată de un tanc T 34. Ofiţerii, constatând că obuzele tunurilor românesti chiar dacă îl ating nu-i produc nicio pagubă, hotăresc să formeze trei grupuri de vânători de tancuri, o practică adoptată curent în cel de al Doilea Război Mondial de către trupele de infanterie, care nu aveau sprijinul artilerie antitanc. Acum chiar unităţile de artilerie trebuiau să recurgă la acest efort disperat. Unui camarad de-al lui Mărculescu, îi revine prima „şansă” dupa ce au tras la sorţi. După ce şi-a aruncat grenadele într-un T-34, fără rezultate notabile, de nervi, s-a căţărat pe tanc şi a început să-i îndoaie ţeava mitralierei, izbind cu putere cu un baros în carcasa de oţel, înnebunindu-i de groază pe tanchişti, determinându-i să se retragă. Înainte ca tancul să ajungă în liniile sovietice, a reuşit să sară de pe el, revenind în liniile româneşti. O altă secvenţa fabuloasă evocată de autor a constituit-o lupta unui pluton de infanterie care a adoptat aproximativ aceeaşi metodă de a ataca tancurile T-34 cu sticle de benzină, băgate în snopi de secară, aprinse şi strecurate sub rezervorul de benzină al tancului, scoţând din luptă „18 care din cea mai avansată tehnică a timpului”. Însă nu a fost suficient, căci Armata Roşie avea mii de astfel de tancuri şi nişte strategi inteligenţi.

În ambele perioade (lupta disperată şi prizonieratul) se disting atât lumini, cât şi umbre. Căpitanul bateriei sale de obuziere care, teoretic, ar fi putut lupta de la egal la egal cu tancurile, nu  si cu cele sovietice T-34[3], un birocrat care stătea departe de linia frontului, în timpul retragerii iniţiale, a preferat să se urce într-un camion german care se îndrepta către vest, către iluzoriul pod de la Kleţkaia, abandonându-şi tunurile şi oamenii, lăsându-le sub comanda autorului, totuşi un biet sublocotenent în rezervă, într-o situaţie dramatică. Cei doi s-au reîntâlnit după două zile în care bateria a luptat din greu împotriva tancurilor sovietice, în ceea ce se profila a fi încercuirea trupelor romane, camionul nemţesc consumându-şi aiurea benzina, ocupanţii fiind nevoiţi să meargă pe jos. Mărculescu îi oferă capitanului calul pe care-l abandonase cu atâta uşurinţă şi, în semn de camaraderie, îi oferă ofiţerului german care-l luase pe căpitanul român posibilitatea de a-l transporta într-o căruţă. Acesta, chiar dacă vizibil epuizat, a refuzat să-şi abandoneze oamenii!

Radu Mărculescu
Radu Mărculescu

O altă imagine care l-a izbit pe autor a fost aceea cu extraordinarii cai germani de tracţiune, mari, frumoşi, fala Wehrmachtului, morţi îngheţaţi şi datorită efortului, în timp ce „mizerabilii” cai ai Armatei Regale Române, mici, încăpăţânaţi şi rezistenţi, trageau fără probleme la furgoane şi atelajele obuzierelor, mulţumindu-se cu licheni şi zăpadă. Observând cu atenţie cele întâmplate, Mărculescu scrie că:

“Din toate naţiunile participante la această nefericită campanie, italienii au dat morţii obolul cel mai ridicat, cu toate că echipamentul lor, căptuşit cu blănuri, era mai călduros decât al celorlalţi şi de invidiat pentru noi, românii”.

Timp de patru zile s-au retras, la un moment dat nemaiavând obuze să tragă fiind fortati să-şi distruga tunurile, cu speranţa deşarte de a găsi podul de la Kleţkaia în mâinile Axei:

“Eram cu toţii frânţi de oboseală şi de presiunea nervoasă a evenimentelor, precum şi în cea mai deplină nesiguranţă, încât, punându-mi capul pe raniţă, drept rugăciune atât am putut să spun <Doamne, fă Tu ce nu mai putem face noi. Că puterea Ta în slăbiciunea noastră se arată>”.

Implicarea Armatei Române la Stalingrad rămâne şi acum o rană deschisă, un amplu subiect de dezbatere. „Afirm, fără teama de a fi contestat că faţă de aliaţii lui occidentali, din această catastrofală campanie de iarnă, fie şi nemţi, unguri ori italieni, deşi în vădită inferioritate ca echipament şi alimentaţie, le-au fost totuşi net superir ca rezistenţă fizică, supravieţuind geruruilor, viscolelor, foamei, setei, eforturilor supraumane. Această rezistenţă a ostaşului român este o realitate de care nu trebuie să se abuzeze”. Însă la 24 noiembrie, unitatea condusă de Radu Mărculescu a ajuns în acel punct nodal, alături de alte zeci de mii de soldaţi români care încercau să scape. Primul contact cu armata sovietică a constat într-o tradiţională jefuire. Descrierea marşului robiei şi al morţii rămâne cutremurătoare, căci timp de douăsprezece zile prizonierii români şi germani au fost siliţi să meargă zeci de kilometri către o gară îndepărtată, în plină iarnă, dormind sub cerul liber, hrăniţi mizerabil (câteva sute de grame de pâine pe zi). Cei slăbiţi şi care ajungeau în urmă erau împuşcaţi de cel care avea să-i bântuie visele tot restul vieţii „un uriaş într-o şubă miţoasă, lungă până la pământ cu o căciulă rusească îmblănită (..) într-o mână ţinea o carabină ce fumega, iar în cealaltă o lesă de care trăgea năbădăios un câine pitic, un teckel cu laţe roşcate şi picioare strâmbe, ca să linga de pe zăpadă o dungă de sânge.“ Sângele militarilor români împuşcaţi de stapân.

Rata mortalităţii a fost uriaşă, autorul aproximând din cele văzute că dintr-o coloană de 10.000 de prizonieri nu ar fi ajuns la destinaţie decât 2-3.000. Îmbarcaţi în bou-vagoane, ofiţerii au fost despărţiţi de restul trupei din motive evidente „Separaţi de noi, ofiţerii, soldaţii noştri, în cea mai mare parte, au fost mânaţi în lagăre de munci de exterminare, în mine, fie dincolo de Cercul Polar, fie în Urali sau în Siberia unde peste tifosul exantematic şi foamea endemică ce constituiau fundalul permament al prizonieratului, se adăuga clima năprasnic geroasă a acestor pustietăţi blestamte.” Încă din primele zile de captivitate ofiţerii români au înfruntat marele duşman al deţinutului sovietic din Gulag: foametea. „Ea constituia timbrul de fond al tuturor chinurilor noastre. Ni se dădea ca hrană peşte sărat şi pesmeţi uscaţi dar fără apă, sau apă pe sponci, la soroace, ceea ce provoca o sete oribilă şi de nesuportat. Sub presiunea foamei, care în final ajunge să întunece chiar şi mintea, astfel de dereglări comportamentale (furtul raţiei –n.m) aveau să-şi facă apariţia mai târziu şi în lagăr, tulburându-ne existenţa, îndeosebi în primul an de captivitate petrecut sub semnul precumpănitor al foamei.”[4]

În lagărele şi captivitatea sovietică au existat patru mari categorii de prizonieri români: (1) cei căzuţi în robie în anul 1941, în plină ofensivă româno-germană, în urma unor acţiuni individuale (puţin numeroşi) care credeau în victoria finală, (2) cei luaţi prizonieri în mod masiv, în zona Cotului Donului şi Stalingradului în noiembrie-decembrie 1942 “tragic destin de generaţie” şi pentru care deja victoria finală era o iluzie, (3) ofiţerii şi soldaţii capturaţi de sovietici în mai 1944, în Crimeea care însă aveau un moral şi o constituţie fizică mai ridicate pentru că făceau parte din diviziile de vânători de munte, divizii de elită ale Armatei Regale Române şi (4) cei căzuţi după 23 august 1944 care nu mai aveau nici iluzii şi nici speranţe, care erau debusolaţi şi nu înţelegeau de ce “aliatul sovietic” se comportase astfel. În mod pradoxal, Mărculescu scrie că torţa rezistenţei în captivitatea sovietică fost aprinsă şi transmisă succesiv de la prima categorie de prizonieri către celelalte.

Cartea ofera şi o reflecţie filosofică a suferinţei în comunism, alături de un mesaj anticomunist total, bazat pe experienţa autorului. După ce subofiţerul Ciutea (pentru că şi rememorarea numelor acestor eroi îşi are importanţa sa) cu mult curaj, a îndrăznit să refuze să iasă la muncă, adoptând drept metoda de confruntare cu autorităţile nkvdiste ale lagărului greva foameni, Mărculescu îşi da seamă că „am descoperit că fiinţa omenească îşi dezvăluie doar în situaţii limită adevărata ei natură, ca şi gama posibilităţilor ei primordiale, dar latente, infint superioară cele omologate în situaţii de viaţă obişnuită. Omul mi s-a revelat atunci ca o fiinţă necunoscută (A. Carell) care, în situaţii-limită, dacă se conectează prin concentrare la valoarea supermă, este capabil de performanţe ce frizează miracolul”[5]. Credinţa creştină, trebuie subliniat, l-a ajutat şi pe autor să supravieţuiască.

Puteți cumpăra cartea: Elefant.ro/E-book.

(va urma)


[1] Editura Humanitas, 2010, cea de a treia editie, prima apărând în 2000 la Albatros şi cea de a doua în 2007 la Universal Dalsi. Laudabil este efortul Editurii Humanitas de a reedita aceste cărţi importante şi care parcă s-au cam pierdut în entuziasmul publicistic din primul deceniu de regăsire a libertăţii editoriale. La fel a procedat şi cu cele două volume ale Lenei Constante.

[2] Răspunderea Înaltului Comandament Român şi în mod direct a Mareşalului nu poate fi eludată la fel de bine, cum nu se explică nici inconştienţa combinată cu neputinţa celui german.

[3] Ca sa nu mai vorbim despre tancurile grele KW de saizeci de tone.

[4] Pag. 107.

[5] Pag. 345.

Articole similare

Vă țineți de glume, domnule Feynman! Aventurile unui personaj ciudat, de Richard P. Feynman

Jovi Ene

La marginea imperiului: ”Bandiții”, de Vasile Ernu

Dan Romascanu

Orlando, de Virginia Woolf

Dan Romascanu

2 comments

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult