Persian Lessons (2020)
Regizor: Vadim Perelman
Distribuție: Nahuel Pérez Biscayart, Lars Eidinger
Oricât de multe filme s-ar face despre Holocaust, subiectul pare inepuizabil. Cu fiecare nouă peliculă lumea modernă descoperă ororile trecutului, orori despre care nu poți citi în cărți de istorie sau afla din surse oficiale. Filmul „Persian Lessons”, regizat de Vadim Perelman, este încă o aducere aminte a faptului că trecutul nu s-a încheiat, el încă dăinuie prin traumele victimelor.
Bazată pe evenimente reale, filmul reflectă istoria lui Gilles, un tânăr evreu de origine belgiană, arestat în 1942 de trupele SS pe teritoriul Franței. Acesta este transportat într-o mașină a morții, unde se află încă câțiva zeci de evrei și primește acolo, de la un compatriot, o carte veche persană în schimbul unei tartine. Ce nu știe Gilles este că în scurt timp acea carte îi va schimba destinul.
Pelicula lui Perelman este impecabil filmată, folosindu-se tehnici de montaj avansate, cadre lungi cumulate perfect cu o coloană sonoră pregnantă (apropo, se cuvine să menționăm că de muzică s-au ocupat Evgueni Galperini și Sacha Galperine, renumiți pentru aranjamentele sonore din filme precum „The Spy”, „Paterno”), care te ajută, în calitatea ta de spectator, să înțelegi încărcătura emoțională ascunsă în spatele fiecărei imagini.
Despre prototipurile personajelor trebuie să spun că sunt într-o antiteză completă. Gilles (rolul îi aparține lui Nahuel Pérez Biscayart, pe care probabil l-ați văzut în „120 battements par minute”) este un farsor, care supraviețuiește ca prin urechile acului. Este genul de om despre care putem spune cu certitudine că s-a născut în cămașă. La polul opus, îl descoperim pe Koch (rol interpretat de Lars Eidinger), un ofițer SS care se bucură de omniprezenta sa putere în lagărul de concentrare unde activează. Cei doi sunt puși față în față, conectați de scopuri diferite: unul – să supraviețuiască, altul să învețe persana. Regizorul exploatează cu succes tematica, scoțând în evidență anumite elemente de personalitate și amplificând contrastele. Pe alocuri bine și răul devin estompate, acțiune se inversează și ajungem să înțelegem că dincolo de masca puterii stau tot oameni. Și în acest sens, țin să menționez că la Perelman naziștii nu au o formă prea rafinată, ci per contrariu sunt foarte umani, oricât de ciudat nu ar suna acest calificativ. Vedem cum aceștia suferă de infantilismul dorințelor neîndeplinite, din iubiri neîmpărtășite sau dintr-o gelozie nefondată.
Și elementul de bază al acestui film rămâne simbolul memoriei. Gilles este cel care scrie și duce evidența registrelor cu cei întemnițați. Aceștia se mută de pe hârtia necunoscutelor în mintea sa, astfel încât se păstrează intactă amintirea lor.
Cu siguranță, filmul lui Perelman merită din plin atenția publicului, deoarece mută standardele peliculelor cu și despre Holocaust, umanizând istoria și conferindu-i o conotație tragico – comică. Dacă mă întrebați, aș spune că este un film despre speranță în beznă, despre oameni traumatizați pe ambele baricade, despre nevoia de a găsi drumul spre acasă, oricare ar fi sensul acestui cuvânt.
De vineri, 8 octombrie, în cinematografele din România, distribuit de Independența Film.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: prime video, screen daily)
