Carti Carti de istorie Recomandat

Scurtă istorie a Greciei, de Richard Clogg

“Scurtă istorie a Greciei”, de Richard Clogg
Editura Polirom, Colectie Hors Collection, Iasi, 2006

De aproape un deceniu am căpătat şi noi gripa filoelenă. Aceasta are o îndelungată istorie în rândul intelectualilor europeni, bine marcată temporal de sacrificiul lordului Byron în timpul războiului de independenţă al elenilor. E drept, acest sentiment elenofil a luat locul unei uri copilăreşti care avea accente de naţionalism xenofob căci grecii erau doar cei care ne-au secătuit ţărişoara timp de un secol în timpul domniilor fanariote.

Ulterior am descoperit că nu toţi fanarioţii erau nişte oameni rai dar şi că autohtonii nu au fost neapărat nişte victime inocente. Pasive, da, în dulcele nostru stil clasic. Am regăsit din plin pasiunea pentru Elada în Ulysses de James Joyce, capodoperă în care şi Joyce ca mulţi alţi occidentali îi idealizau pe greci „Un surâs de lumină îi limpezi ochii încadraţi de rame negre, îi lungi şi mai mult buzele prelungi.

– Grecii! spuse iarăşi. Kyros! Strălucitor cuvânt! Vocale pe care semiţii şi saxonii nu le cunosc. Kyrie! Aureola intelectului. Kyrie eleison! Făcătorul de closete şi constructorul de cloacă nu vor fi niciodată stăpânitorii spiritului nostru. Suntem vasalii cavaleriei catolice a Europei care s-a năruit la Trafalgar şi ai imperiului spiritului, nu un imperium, care s-a coborât în adâncuri o dată cu flota ateniană la Aegostopotamos. Da, da. S-au coborât în adâncuri. Pirus, înşelat de un oracol a facut o ultimă încercare să mai întoarcă vremurile de aur ale Greciei. Loial unei cauze pierdute.”[1]

Dragostea fata de Grecia l-a făcut pe Joyce să se decidă ca coperta primei ediţii a celebrului său roman Ulysses să fie albastră iar literele titlului albe, steagul Greciei.

Volumul “Scurta istorie a Greciei[2] scris de către istoricul britanic Richard Clogg, specialist în istoria Balcanilor, Senior Research Fellow la St. Antony’s College, University of Oxford vine să umple golul care (încă) domneşte în spaţiul cultural românesc în privinţa cunoaşterii altor popoare (măcar) din Europa, colegele noastre în interiorul Uniunii Europene. În continuare credem că au apărut prea puţine astfel de lucrări despre istoria şi cultura unor ţări apropiate chiar daca in ultimul deceniu nu puteam sa nu remarcam sporirea numărului şi calităţii biografiei aferente acestui domeniu (mai ales traduceri). Credem că acest efort ar trebui apreciat de publicul călător autohton având în vedere destinderea regimului voiajelor peste hotare. Benefic ar fi ca un concediu plăcut să fie pigmentat cu o minimă cunoaştere a ţării în care acesta are loc iar o astfel de lucrare precum cea a istoricului Richard Clogg s-ar putea constitui într-un astfel de instrument. Lucrarea istoricului englez vine să ne arate că trecutul unui popor dovedeşte în mod direct inteligenţa şi capacitatea de a supravieţui intemperiilor istoriei. Popoare vechi precum cel evreu sau elen posedă ceva în fibra lor care pare imposibil de distrus, o armătură pe care alte popoare mai recente nu o au.

Volumul se concentrează asupra perioadei 1770-1990 fiind editat în versiunea originală în 1992 şi reeditat în 2002 updatat cu analiza ultimului deceniu al secolului trecut. Neputând intra în detalii rezumăm afirmând că puţine state din Europa au cunoscut o istorie contemporană atât de violentă, plină de mişcare, de tulburări, sânge,instabilitate politică precum cea a grecilor. Chiar şi istoria românilor pare liniştită, cunoscând câteva perioade de îngheţare şi aşezare politico-administrativă precum cea dintre 1959-1916 (Războiul de Independenţa din 1877-78 fiind unul exterior, purtat în Bulgaria de nord), 1920-1930 sau liniştea atent supravegheată de Securitate ( 1960-1989).

Istoricul britanic trece în revistă renaşterea naţională a grecilor care s-a desfăşurat sub semnul unei adevărate dileme identitare: către ce perioadă de aur să-şi focalizeze atenţia grecii, către Antichitate sau către Imperiul Bizantin. “Chiar în primul deceniu al secolului al XIX-lea naţionaliştii, spre consternarea autorităţilor bisericeşti, au început să-şi boteze copii şi corăbiile cu nume antice greceşti mai degrabă decât cu numele unor sfinţi creştini. Tot atunci a început disputa, continuată până în zilele noastre, în legătură cu forma limbii greceşti adecvată Greciei renăscute. Unii erau de părere că trebuia să se revină la presupusa puritate a elinei antice din secolul al V-lea î.Hr, alţii că limba contemporană vorbită (remarcabil de puţin schimbată faţă de cea din Antichitate, dat fiind uriaşul interval de timp aflat în discuţie) putea să slujească drept bază pentru limba cultă. Însă alţii propuneau o cale de mijloc care presupunea purificarea limbii vorbite de cuvinte şi expresii străine. În final, adepţii catharevusei, adică a limbii greceşti purificate au avut câştig de cauză, iar influenţa lor a avut un efect nefast pentru dezvoltarea culturală şi pentru învăţământul din Grecia.” [3]

Studiind istoria contemporană a Greciei am fost atraşi de nebunia lor de a dori nici mai mult nici mai puţin decât sa reintre în posesia ţinuturilor care le aparţineau în perioada de glorie a Imperiului Bizantin şi mai ales a capitalei acestuia, Constantinopolul pierdut în 1453. Toată aceasta dezbatere şi plan politic a purtat numele de megali idea (Ideea cea mare). Nebunie care a fost pusă în practică din punct de vedere militar în martie 1921 când ofensiva majora a grecilor debarcaţi în Anatolia cu gândul iniţial de a recupera şi alipi la Grecia doar oraşul Smirna (care avea pe atunci o populaţie greacă mai numeroasă decât cea a Atenei fiind, în definitiv, un vechi oraş grecesc încorporat în Imperiul Otoman) suferind un eşec total în apropierea oraşului Ankara, pe râul Sakarya, un fief kemalist. Liniile de comunicaţie al armatei greceşti fiind suprasolicitate şi lungi, era doar o chestiune de timp până când Mustafa Kemal a lansat o ofensiva care a dus la un dezastru complet al grecilor ce nu s-au mai oprit decât pe litoralul Mării Egee, abandonând populaţia civilă greacă din Anatolia şi mai ales din Smirna (Izmir în terminologia turcă) furiei naţionaliştilor turci care au masacrat rapid 30.000 de creştini (greci si armeni). Ca urmare a acestei campanii ratate grecii au fost nevoiţi să accepte un masiv schimb de populaţii între cele două state.

Grecia

“Mai degrabă religia decât limba sau conştiinţa naţională era criteriul pe baza căruia se făceau aceste schimburi. Faptul a avut câteva consecinţe anormale, pentru că aşa după cum mulţi dintre creştinii ortodocşi din Asia Mică vorbeau turceşte, tot aşa mulţi dintre musulmanii din Grecia şi, mai ales din Creta, vorbeau greceşte. Aproximativ 1.100.000 de greci s-au mutat în regat drept urmare a catastrofei şi a schimbului de populaţie care a urmat. În replică, aproximativ 380.000 de musulmani au fost mutaţi în Turcia.” Pentru a exemplifica proporţiile dezastrului din 1922 în mentalul grecesc amintim că imediat după survenirea înfrângerii şase înalţi demnitari, consideraţi responsabili pentru dezastrul militar au fost judecaţi de un tribunal militar şi executaţi (printre cei împuşcaţi regăsindu-se şi doi prim-miniştri! Prinţul Andrei, tatăl ducelui de Edinburgh care a fost pentru o perioadă comandantul celui de al doilea corp de armată a fost judecat, condamnat la exil şi degradare! )[4] O bună parte din grecii ajunşi în regat au preferat să ia calea exilului având în vedere condiţiile grele de viaţă. “Adeseori, desigur, observatorii atrăgeau atenţia asupra felului în care îşi manifestau grecii din diasporă talentul, capacitatea de muncă şi vocaţia managerială în ţările de adopţie, neputând face acelaşi lucru la ei acasă, unde pilele erau esenţiale”[5] În străinătate ar trai 7 milioane de greci.

Multe fenomene derulate în societatea elenă modernă sunt caracteristice şi societăţii româneşti. “Dat fiind stadiul rudimentar de dezvoltare economica, statul-protector era exagerat de important şi raportul funcţionari-cetăţeni era mult mai mare decât cel din Europa Occidentală. (…) Alegerile erau contestate vehement şi adeseori într-un mod grosolan, pentru că de fiecare schimbare de guvern depindeau mii de posturi în serviciile publice”[6] Evident, diferenţa actuală mare dintre cele două ţări o constituie impunerea regimului sovietic în România şi miraculoasa salvare a Greciei de către Churchill. Ceea ce este paradoxal este faptul ca mişcarea comunistă din România devenită comunistă după 1945 era mai mult decât modestă şi foarte puţin activă de-a lungul celui de al doilea război mondial, în timp ce mişcarea comunistă grecească era numeroasă fiind principala forţă din cadrul mişcării de rezistenţă la ocupaţia forţelor Axei – cu toate acestea Grecia a rămas în zona de influenţă occidentală. Dacă ne aducem aminte, pentru cele 90 de procente pe care primul-ministru britanic le-a abandonat în România ( pe care oricum nu le avea) a câştigat 90 de procente în influenţă tocmai în Grecia. În mod scrupulos, Stalin[7] având onoarea dictatorilor sângeroşi (după cum a respectat şi înţelegerea cu Hitler, menţionăm că URSS livra chiar şi în iunie 1941 importante cantităţi de petrol Germaniei naziste) a respectat înţelegerea verbală (căci bileţelul a fost distrus) şi a oprit ajutorul acordat comuniştilor eleni aflaţi în plin război cu forţele de dreapta susţinute militar direct de către britanici. Ulterior, implicării britanice i-a luat locul sprijinul masiv al SUA, inclusiv financiar.

În mod paradoxal, în Grecia de-a lungul acestui interval (1949-2000) sentimentele antiamericane au fost foarte puternice, ajungând până la apariţia organizaţiei teroriste-marxiste 17 Noiembrie[8] care a comis mai multe atentate /asasinate îndreptate împotriva personalului ambasadelor americane si britanice, personalului militar NATO sau unor politicieni greci de dreapta. Principalul pseudo-argument al acestei poziţii care nouă, românilor, ne este incomprehensibilă (noi având privilegiul suportării jugului sovietic şi a acoliţilor lui până în 1989), constă în aşa-zisa susţinere a Turciei de către America în dauna Greciei de-a lungul nenumăratelor crize politico-militare dintre cele două ţări. Argument fals căci numai apartenenţa celor două ţări la NATO a făcut ca ele să nu se sfâşie în bucăţi de două trei ori de-a lungul ultimei jumătăţi de secol. O deosebire importantă între cele două istorii se leagă de anul 1940 când România a cedat în faţa presiunilor URSS (şi ulterior ale Ungariei, Bulgariei si Germaniei) în timp ce Grecia a respins pretenţiile Italiei şi a reuşit să o pună în dificultate, numai iarna grea împiedicându-i pe greci să nu-i arunce pe italieni în Marea Adriatică, în afara Albaniei. O altă diferenţă între cele două state rezidă şi în stabilitatea pe care a avut-o dinastia de Hohenzollern Sigmaringen în România, cu bunele şi relele ei intre 1866-1947 spre deosebire de instabilitatea din Grecia care a cunoscut doua dinastii germanice: de Wittelsbach- (Bavaria) între 1833-1862 si de Schleswig-Holstein-Sonderburg- Glucksburg care a domnit cu intermitenţe între 1862 – 1973. În perioada 1924-35 Grecia a fost republică, aceasta formă de guvernare revenind definitiv în 1973, după prăbuşirea dictaturii coloneilor. Cu familia regală grecească dinastia Hohenzollern Sigmaringen s-a înrudit, chiar dacă, în ambele cazuri, nefericit: prinţesa Elena, fiica regelui Constantin I devenind regina României prin căsătoria cu Carol al II-a, fiind mama regelui Mihai I dar şi prinţesa Elisabeta, prima fiica a regelui Ferdinand şi reginei Maria a fost căsătorită cu George al II-lea, rege al Greciei în două perioade, 1922-23 şi 1935-47, de care a divorţat în 1935. Nu mai menţionăm mariajul “fericit” dintre Elena si Carol al II-lea.

Acropole

Istoricul britanic ne oferă şi o concluzie realistă. “În tulburii ani ’40 Grecia a plătit scump, prin comparaţie cu vecinii din nord, care aveau o moştenire comună bizantină, otomană şi de creştinism ortodox, cu sânge şi necazuri disensiunile, interne sau externe, indiferent cât de dure ar fi fost ele. În schimb, în anii 90, spre deosebire de vecinii săi balcanici, ea nu a mai fost confruntată cu problema reinventării societăţii civile şi a refacerii economiei din temelii. Mai mult, calitatea sa de membru al Uniunii Europene s-a adeverit un avantaj din ce în ce mai mare atât din punct de vedere economic cât şi politic. Progresele materiale ale ţării de la sfârşitul războiului civil în 1949 au fost cu totul remarcabile. Nivelul de viaţă al poporului grec a crescut fantastic în mai bine de o jumătate de secol.”[9]Grecia rămâne Grecia şi avem impresia că, pe plan european, i se poate ierta totul, de la falsificarea deficitului care i-a permis să se alăture Uniunii Economice şi Monetare adoptând moneda euro până la îndatorarea masivă în vederea organizării Jocurilor Olimpice de la Atena din 2004.

Nu în ultimul rând remarcăm faptul că volumul este îmbogăţit de un aparat bibliografic bine venit, de la scurte biografii ale principalelor figuri istorice ale perioadei analizate, până la tabele cronologice, date de referinţă iar în interior regăsim atât hărţi care ne permit să localizam eficient desfăşurarea acţiunilor istorice (ştim prea bine cât de deficitare erau volumule cu tematică istorică la acest capitol determinând potenţialul cititor să apeleze constat la un atlas geografic ) cât şi fotografii exemplificând perioada istorica rezumata în materia volumului.

„– Iehova, culegătorul de prepuţuri, nu mai există. Am dat peste el, dincolo, în muzeu, când m-am dus s-o salut pe Afrodita cea născută din spuma mării. Gura-i grecească nicicând strâmbă-n rugăciune. În fiecare zi ar trebui să-i aducem omagiu.”(Buck Mulligan) [10]


[1] Ulise de James Joyce, Traducere si note de Mircea Ivanescu, cuvant inainte de Stefan Stoenescu, Editura Univers si Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuretsi, 1996. pag.126

[2] Editura Polirom, 2006, traducere de Lia Brad Chisacof

[3] pag. 43

[4] pag.114

[5] pag.236

[6] pag.74

[7] Stalin îşi respecta cuvântul doar atunci când întâlnea un adversar pe măsură, în 1941 Hitler iar in 1944-45 Churchill.

[8] http://en.wikipedia.org/wiki/Revolutionary_Organization_17_November

[9] pag.246

[10] James Joyce, op. cit., pag.188

Articole similare

Rafael, o viata fericita, de Antonio Forcellino

Delia Marc

Fragment în avanpremieră: ”Spulberatic”, de Anca Vieru

Jovi Ene

Brian Boru

Codrut

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult