„Visând la un copac”, de Maja Lunde
Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2024
Traducere din norvegiană şi note de Ivona Berceanu
Viața este compusă doar din corpuri, celule, impulsuri nervoase și când corpul moare, nu mai există nici viață. (…) Natura nu face nimic dinadins, natura nu relatează nimic, natura nu visează; natura pur și simplu este. (p.383)
Nu de puţine ori, atunci când răsfoim diversele istorii ale omenirii, găsim incrustate cu slove de aur acele fapte care atestă că, la numai un semn şi un cuvânt, omul a fost rânduit pe pământ ca blând stăpân şi proteguitor al apelor, al florilor şi al tuturor celorlalte fiinţe necuvântoare. Cu timpul însă, acest statut pare să se fi lăsat propulsat sub un clopot greu de umbră, mânuit cu rigurozitate de o societate care, deşi s-a auto-proclamat civilizată, a încetat de mult să mai ţină cont de viaţa de pe Pământ, afirmându-şi supremaţia ucigătoare (Galina Şatalova). Şi astfel, într-o lume intens guvernată de vuietele diverselor ştiri şi zgomote aducătoare de panică, suferinţă şi deznădejde, se naşte în om o dorinţă nestăvilită de a fugi cât mai departe de toată această dezlănţuire haotică, în iureşul căreia fiecare picătură de viaţă pare să încremenească în faţa unui timp care curge rapid şi banal.
Dintr-un turn de fildeş, de unde nu trebuie decât să asistăm, neputincioşi, la interminabilul spectacol al călătoriei prin viaţă şi timp, un glas venit din cele mai ascunse colţuri ale inimii trezeşte în noi un noian de întrebări menite a se dezlănţui asemenea oricăror alte formule desprinse dintr-un vechi ritual. Iar în vreme ce ele ne prind în jocul lor cu reguli foarte clare privind rolul nostru de făuritori şi demni mesageri ai binelui purtător de viaţă şi speranţă, artele ne ies la rându-le înainte, reiterând, în cheia conştiinţelor modernizate, acele viziuni prin care minţile luminate ale trecutului se raportau la întreaga natură ca la un elixir binefăcător.
Deloc bizar pentru vremurile actuale, suntem invitaţi să ne conectăm minţile şi inimile la o poveste dezvăluită sub forma unei înşiruiri de imagini aparent banale. Dar, pe măsură ce vom pătrunde în tainele fiecăreia dintre ele, nu mică ne va fi mirarea când vom descoperi că dincolo de cele văzute se ascunde un îndemn veşnic viu. Sub ochii noştri, la fel ca într-un vechi vis încărcat de semnificaţii sacre, alţi parteneri într-ale vieţii se reîntorc, parcă, la starea iniţială, când, fără de grijă, pluteau în lung şi în lat prin lume, sub blânda privire a Celui care i-a înzestrat cu viaţă. Iar cântul lor fragil, preschimbat parcă într-un imn al luptei nesfârşite pe care omul trebuie să o ducă nu doar cu sinele şi semenii, ci şi cu diversele medii înconjurătoare devenite din ce în ce mai ostile, tinde să îşi afle nebănuite ecouri într-un altul. Căci în vreme ce spiritul caută să absoarbă cu putere ultimele picături de viață, glasul deznădăjduit al Mamei Pământ ne vestește o realitate la fel de dureroasă, plăsmuită în miezul unei lumi care, la rândul ei rămasă fără plante, apă, animale şi alte astfel de resurse preţioase, tinde să se scufunde într-un ocean al nefericirii, pentru ca mai târziu să se piardă cu totul în neant.
La o primă vedere, acest implacabil deznodământ pare a fi vestit eminamente din îndepărtatul Svalbard, un pământ deopotrivă rece și înzestrat cu resurse prețioase şi pline de adânci semnficaţii. Căci într-un timp pe care nimeni nu a avut posibilitatea să îl scrie până acum, ochii unui copil învaţă să soarbă din roua hrănitoare a vieţii în miezul unei lumi împresurate de moarte, un tărâm în care orice formă de ritm a dispărut, străjuit fiind de lumini fantomatice. Iar în vreme ce umbrele copacilor falnici de odinioară poartă în freamătul lor amintiri deopotrivă dragi şi apăsătoare, desprinse din acele timpuri în care dorul nu era periculos, vârsta jocurilor trece, cedând locul unei dorinţe arzătoare de a cunoaşte cât mai multe şi a descoperi cele mai bune răspunsuri pentru a duce la îndeplinire menirea de adult:
Când devenim adulţi? Ce înseamnă să fii adult?
Să iei decizii care au impact şi asupra celorlalţi.
Să faci alegeri mai degrabă din grjiă faţă de ceilalţi, decât faţă de tine însuţi.
Să-i aperi pe cei care sunt mai slabi decăt tine, să te poziţionezi ca un zid între pericolele lumii şi copii.
Dar să fii adult însemna mult mai mult. (…)
Tommy a încercat să formuleze un răspuns: Omul devine adult atunci când, de nevoie, devine responsabil pentru ceilalţi oameni şi când această necesitate este indisolubil conectată de mustrările de conştiinţă pe care ştia că le va avea în cazul în care „nu” îşi asumă responsabilitatea. (…) Mustrările de conştiinţă sunt asemenea durerii. Dar există şi oarecare bucurie acolo, pe undeva, cuvântul „bucurie” ar fi trebuit să existe şi el, precum şi empatie, nu, iubire reciprocă (pp.355-356).
Şi aşa se face că, într-o lume în care boala şi moartea îşi revendică poziţia de protagoniste ale istoriei, o mână de oameni redeschid teatrul vieţii pentru a ne aminti că, dincolo de fumul tremurând al crematoriului şi de spaţiul infinit al viselor, povestea fiecăruia dintre noi se poate scrie şi altfel, sfidând parcă eticheta de „distrugători ai propriilor destine”. Şi chiar dacă nu ne putem desprinde în totalitate de veșnicul freamăt al vieții civilizate, iar mai apoi al unei lumi condamnate la amorțire într-un ocean de culori sumbre și iubiri mărunte, nimic nu ne împiedică să ne apropriem toate cele pe care, dintr-o linişte binefăcătoare, natura le lansează, neîncetat, spre noi. Sub straja lor, ne va fi dat, fără îndoială, să descoperim şi chiar să conştientizăm locul şi rolul în mijlocul lumii în care trăim, nu doar ca „animale sociale” şi înzestrate cu raţiune, ci mai ales ca demni mesageri ai binelui şi purtători ai acelor seminţe dătătoare de viaţă şi speranţă.
Căci a visa la un copac devine acum tot atât de important ca orice alt îndemn de a lăsa deoparte orice lentilă egoistă și de a transforma lupta atroce pentru supraviețuire într-un timp cu adevărat hrănitor. Sub straja lui, povestea se va scrie la infinit, nemuridu-l pe omul care ştia să întrezărească în fiecare vibraţie a inimii acea şoaptă a naturii menită să se preschimbe, la doar o tresărire de gând, într-un crâmpei de tainică şi nesfârşită rugăciune:
Îţi mulţumim ţie, mare, / pentru tot ceea ce ne aduci,
Îţi mulţumim ţie, pământule, / pentru bogăţiile tale,
Îţi mulţumim ţie, gheţarule, / pentru apa ta dătătoare de viaţă.
Îţi promitem / să trăim respectând / fiecare animal, / fiecare plantă
Absolut fiecare fiinţă cu care ne vom înconjura.
Viaţa unei păsări e la fel de valoroasă / ca a unui ren / ca a unei balene / ca a unui om.
Promitem să trăim astfel încât / viaţa care ne înconjoară / să le poată oferi şi copiilor noştri viaţă / şi copiilor lor
Deoarece noi nu vom repeta / greşelile omenirii / şi în fiecare zi vom oferi iubire / tuturor făpturilor vii (pp.81-82).
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://humanitas.ro/autori/maja-lunde, https://www.facebook.com/humanitas.fiction)
