Interviu Recomandat

Interviu-anchetă cu autorii din antologia ”Best of Proza scurtă a anilor 2000” (II)

Best ofSăptămâna trecută vă prezentam prima parte a anchetei noastre despre soarta prozei scurte românești cu autorii din antologia ”Best of Proza scurtă a anilor 2000”, apărută de curând la Editura Polirom și coordonată de Marius Chivu.

Continuăm astăzi cu partea a doua, cu încă cinci întrebări formulate de echipa Filme-carti.ro. Au răspuns: Adrian Georgescu, Angelo Mitchievici, Călin Torsan, Cosmin Manolache, Lavinia Braniște, Liviu Radu, Luca Dinulescu, Marian Truță, Mihai Mateiu, Radu Pavel Gheo, Silviu Gherman, Veronica D. Niculescu, Alex Tocilescu, Radu Paraschivescu. Mulțumim tuturor!

Filme-Cărți.ro: Există, probabil, autori care se vor simți nedreptățiți că nu au fost incluși în acest volum de ”Best of”. Dacă v-ați pune în pielea editorului/coordonatorului, pe care dintre prozatorii lipsă, prietenii dvs. sau nu, i-ați include într-un volum II și care sunt textele propuse?

Liviu Radu: Cred că e păcat că din volum lipsește Michael Haulică. Merita pe deplin. Cu oricare dintre textele sale.

Veronica D. Niculescu: Volumul este opera unei persoane, aşadar reflectă gustul său şi respectă anumite criterii. M-am gândit însă la doi prozatori pe care îi apreciez şi care sunt incluşi, de exemplu, în antologia de nuvele româneşti apărută anul acesta în Suedia. Este vorba despre Bogdan O. Popescu şi Augustin Cupşa. Dar aşa, oricine e liber să facă o antologie, după alte criterii şi alte gusturi…

Luca Dinulescu: În mod sigur l-aș include pe taică-miu, Denis Dinulescu, cu o proză din volumul lui, Japonezul Albastru. Proza se numește Idiotul și e genială.

Lavinia Braniște: O să mă gândesc atunci când chiar voi fi editor/coordonator.

Mihai Mateiu: Mi-e greu acum să trec în revistă toți prozatorii români pe care i-am citit. Îmi vin în minte doi ale căror povestiri îmi plac mult, dar niciunul din ei nu respectă criteriile de selecție.

Adrian Georgescu
Adrian Georgescu

Adrian Georgescu: Habar n-am. Glumind, cred că marele nedreptățit e Caragiale, pentru că schițele sale au fost mai actuale în acești ultimii douăzeci de ani decât în perioada în care au fost scrise.

Radu Pavel Gheo: Mi-ar fi foarte greu să mă pun în pielea lui Marius Chivu: el scrie în prefaţă cîte volume a citit pînă să facă selecţia din Best of… Aşa că prefer să merg pe mîna lui, mai ales că a ieşit o carte foarte bună. Şi, ca să pot propune o listă alternativă de nume şi să fiu credibil, ar trebui să reiau toată munca lui de selecţie, ceea ce e cam greu. Ce îmi doresc eu e ca în anii următori să se impună un grup de scriitori tineri care să constituie un volum II. Şi mi-aş mai dori ca publicul românesc să citească şi mai mult decît pînă acum. Şi, desigur, pacea mondială…

Silviu Gherman: Eu l-aș fi băgat în volum pe un prieten de-al meu pe care îl cheamă Octavian Năpasta. E un real talent care locuiește în Reghin și care suferă de o formă gravă a bolii somnului. Doarme 6 zile pe săptămână, iar în a șaptea bea de dimineață până seara și la miezul nopții, când simte că e momentul (dacă nu adoarme la loc) scrie.

Angelo Mitchievici: Nu ştiu cum este să fii în pielea lui Marius Chivu, nu am probat-o, dar cred că este cu două numere mai mică decât ceea ce port eu acum, şi presupun că-i destul de confortabilă şi deopotrivă rezistentă la geruri himalaiene şi la neaoşe mitocănii. Respect această alegere care asumă riscul de a lăsa deoparte autori care ar fi putut fi incluşi. În plus, cine îşi poate permite luxul şi îndrăzneala să afirme precum Mallarmé: „La chair est triste, hélas, et j’ai lu toutes les livres”?

Marian Truță: Va raspund rapid, pentru că nu vreau să înșir o listă lungă, deși mulți alții ar fi meritat: Dănuț Ungureanu și Michael Haulică. Nu vă pot spune și ce proze aș include. Din fericire, nu-s antologator 🙂

Cosmin Manolache: După ce a apărut volumul m-am gîndit că ar mai fi putut intra și Adrian Buz, dar nu mi-a trecut prin cap în perioada cînd Marius încă era în căutarea formulei. Se încadra în criteriile după care s-a alcătuit volumul. Or mai fi și alții, dar acum nu stau să-i caut nod în papură.

Radu Paraschivescu: Nu mă simt îndreptăţit să creionez sumarul unui al doilea volum. Şi nici măcar nu ştiu dacă se strâng destui autori pentru ceva comparabil ca dimensiuni şi valoare cu „Best of”. Dar cred că, înainte de-a se gândi la un al doilea volum, antologatorul e dator să se asigure că autorii selectaţi pentru primul se simt bine unul în compania celorlalţi. Nu ştiu dacă Marius a făcut-o şi până la urmă nu e treaba mea. Ştiu însă că, în febra lucrului, se întâmplă uneori să omiţi acest aspect. Vorbesc din proprie experienţă. Am coordonat două volume colective şi de fiecare dată am trecut cu vederea acest aspect (din fericire, n-au existat urmări neplăcute).

Alex Tocilescu: Nu am prieteni scriitori (în afară de Luca Dinulescu, care este și el în antologie), și nici nu m-a preocupat îndeajuns de mult proza scurtă din ultimii 15 ani încât să pot nominaliza pe cineva.

 

Filme-Cărți.ro: Internetul ar putea fi un spațiu potrivit pentru publicarea de proză scurtă. Ați publicat lucrări pe Internet înainte ca acestea să apară în presa literară sau în volume tipărite? Dacă nu, de ce nu? Dacă da, care credeți că sunt avantajele și deosebirile?

Călin Torsan: Da, am avut și eu această experiență, aceea de a publica un text, în premieră, pe internet. Desigur, lucrul acesta mi se întâmplă încă, ba chiar destul de des. Este o componentă firească a condiționării temporale: trăim vremea care ne-a fost dată.

Nu cred că noțiunea de avantaj, cu o componentă mai degrabă cantitativă, poate descrie un fenomen calitativ, cum este cel al scriiturii sau al oricărui alt fel de meșteșug. De o deosebire putem discuta, cu ușurință. Sigur, un text postat pe internet pare că s-ar bucura, măcar potențial, de posibilitatea unei vizibilități mai mari. Nu cred că lucrurile stau întocmai sau, mai degrabă, nu cred că mai stau așa. E vorba, până la urmă, de aceeași babilonie pe care o poți întâlni în multe librării, acolo unde cărțile se înghesuie unele în altele, precum noi, cei care tot credem în ele, încercând să ocupe ceea ce jinduiesc să le fie o poziție mai bună la raft. Iar pentru asta este deja creată și funcționează la turație maximă o întreagă industrie, meschină și nedreaptă, cinică și justificabilă, argumentabilă chiar, care a dus la această nebunie, aceea ca multe edituri să vândă mai degrabă coperte reușite decât texte, nume sonore de autori în detrimentul înțelesurilor ascunse în cuvinte, lucruri de petrecut timpul așa zis liber, în locul unor proptele, chiar dacă firave, pentru viitorul mereu nesigur.

Liviu Radu
Liviu Radu

Liviu Radu: Am publicat texte în revistele de pe Internet, texte care apoi au apărut în volum. Atenție: nu am publicat oricum, ci în reviste cunoscute de amatorii genului (unele dintre ele avuseseră inițial variantă pe hârtie). Internetul e o modalitate foarte eficientă de a păstra legătura cu cititorii. Nu cred că metoda e bună pentru romane (cel puțin mie mi se pare greu de urmărit un text lung), dar pentru povestiri e foarte potrivită. Din punctul meu de vedere, ca autor, nu-i nici o deosebire între Internet și revistele pe hârtie (doar că nu pot să așez revistele în bibliotecă, la vedere). Asta pentru că, v-am spus, apelez la reviste, care au un colectiv de redacție, ISNB, etc., nu mi le public pe un blog personal.

Veronica D. Niculescu: În general, nu public pe internet şi nici în reviste înainte de apariţia în volum. Dacă mai scapă ceva, se întâmplă rar. Fiindcă nu ştiu niciodată ce şi cum includ într-un volum şi finisez vreme îndelungată, revin mult pe texte. Singurul loc cu care colaborez în mod constant este revista Tiuk!, şi asta fiindcă are grijă mereu Mihail Vakulovski să-mi ceară texte, omul e de o agilitate grozavă. Cedez, trimit fragmente de traduceri, uneori te miri ce alte texte… Dar în general ce pregătesc pentru un volum nu prea iese pe uşă. Nu povestesc niciodată când scriu, ce scriu, ar fi ucigător. Îmi place şi să surprind…

Luca Dinulescu: Nu, nu am publicat. Una din prozele mele a făcut însă înconjurul internetului, fiind preluată de mai multe bloguri. În ce privește cele două medii, prefer ca prozele mele să apară în print mai întâi. Cred cumva în această superioritate inexistentă a printului asupra online-ului, inexistentă în sensul în care ne-am imagina, să zicem, că un gentilom vechi de vreo două sute de ani coborât cumva dintr-o bibliotecă ar fi superior unui programator în Php. Sunt lucruri diferite, fiecare cu avantajele și deosebirile respective, gentilomul are parfumul ăla de epocă, iar programatorul recrează universul într-un alt limbaj. În ce mă privește e pur și simplu o chestie de preferință, fiind convins că dacă un text are succes în print, va fi preluat aproape imediat de online.

Lavinia Braniște: Am publicat parte din textele din volum pe clubliterar, care a fost multă vreme cel mai fain cenaclu online. Pentru mine, ca tânăr autor, avantajele au fost că am avut feedback imediat de la membrii site-ului, iar unele dintre comentarii au fost cu adevărat constructive.

Mihai Mateiu: Am avut câțiva ani un blog, unde-mi postam povestirile. Mi-a oferit feedback-ul de care aveam nevoie – păreri sincere, din perspective diferite. Pentru mine a fost important, sunt deschis la critici și prețuiesc mult privirea exterioară, neimplicată. Privind în urmă, cred că blogul m-a ajutat mult să-mi îmbunătățesc textele.

Adrian Georgescu: Nu cred că Internetul e un mediu propice pentru proza scurtă, ci pentru cea infinitezimală. Dacă vorbim de suport, cel electronic poate înlocui fără probleme cartea clasică, de hârtie, însă Internetul e foarte bun pentru comunicare, nu pentru acea stare ușor contemplativă pe care o presupune literatura.

Radu Pavel Gheo: Una din povestirile apărute în Numele mierlei, una singură, am scris-o iniţial într-o formă brută pe blogul personal, iar cînd am făcut volumul, mi s-a părut că ar putea fi inclusă în el. Dar a fost mai degrabă un accident. N-am căutat în mod intenţionat să-mi public textele literare pe internet. M-am obişnuit să le public în formă tipărită. Pentru mine e şi ceva ce ţine de începuturile scrisului: atunci cînd am publicat prima dată un text într-o revistă, era singura alternativă valabilă. Dacă scriai literatură, nu puteai publica decît pe hîrtie şi nu puteai citi decît pe hîrtie. Internetul abia ce apăruse, nici nu se punea problema să îţi popularizezi un text în spaţiul virtual. Aşa că citeam şi publicam pe hîrtie şi, cum sînt mulţumit de forma asta de publicare, nu mi-am pus problema vreunei alternative. E drept că acum textele îmi apar şi pe internet (ca în cazul tuturor scriitorilor) şi că, la fel ca mulţi alţi scriitori, am volume apărute şi în format electronic, dar forma asta de publicare e posterioară sau concomitentă celei pe hîrtie.

Şi-apoi gîndiţi-vă că eu îmi scriu întotdeauna textele de proză pe hîrtie, le scriu de mînă, şi abia apoi le culeg pe computer, aşa cum le dactilografiam odinioară la maşina de scris. Progresul se face în salturi mici.

Silviu Gherman
Silviu Gherman

Silviu Gherman: Cred că internetul are foarte multe avantaje din care spicuiesc: email, pagini html, twitter, mIRC. Nu vreau să mă concentrez pe aspectele neplăcute, care sunt și ele destule (de pildă porno), dar în ce privește întrebarea Dumneavoastră sunt de părere că publicarea unui fragment de proză pe o pagină html care să zicem că nu-i chiar obscură (gen cnn.com sau fetlife) aduce avantaje cu găleata, minus dezavantajele care, păstrând proporțiile, vin cu paharul.

Angelo Mitchievici: Nu îmi place să citesc proză pe internet, fie ea lungă sau scurtă. În general nu îmi place să citesc ficţiune pe internet. În ce priveşte lectura, am tabieturile mele, contează cum stau, felul în care cade lumina, şi cartea ca obiect, greutatea şi textura ei, ambele palpabile. Acest fapt nu respinge opţiunea altora, nu am accese de superbie şi scârbă princiară pentru lectorii internauţi. Contează să te bucuri de lectură oriunde, şi nu de puţine ori citesc în autobuz, în tren sau în avion, însă în ce priveşte mijloacele de locomoţie prefer lectura în tramvai. M-aş plimba cu tramvaiul ore în şir doar ca să pot citi. Avantajul publicării pe internet este că oferi accesibilitatea maximă oricui ar dori să te citească, însă în acelaşi timp se pierde un anumit mister al cărţii, al paginii scrise pe hârtie cu diferite cerneluri tipografice. Pentru mine lectura are şi o dimensiune estetic-ezoterică, şi cei care apreciază acest lucru vor căuta întotdeauna cartea şi locul potrivit unde să o citească.

Marian Truță: Am publicat și voi publica în online, nu am nici o reținere. Este un bun mijloc de promovare pe care ar fi păcat să-l ignor.

Cosmin Manolache
Cosmin Manolache

Cosmin Manolache: Sigur, se poate publica și pe internet, cu observația că intră într-un melanj fantastic. Și apoi, pentru lectură eu chiar simt nevoia să am cartea în mînă, tipărită, nu e-book. Cred că mediul web e destul de năbădăios, te obligă să execute tot felul de salturi, te face mai nerăbdător, oarecum instabil. Asta simt eu că mi se întîmplă. Mai public și pe internet diverse texte, dar sînt mai atașat textului tipărit.

Radu Paraschivescu: N-am publicat nimic pe Internet. Mi s-au preluat fragmente din cărţi şi au apărut în mediul on-line fără să mi se ceară voie, asta da. Când am debutat, Internetul abia făcuse ochi în România, iar portaluri literare nu prea existau. Pe urmă am profitat de şansa de-a fi autorul unei edituri prestigioase (în speţă, Humanitas) şi mi s-a părut firesc să rămân un autor exclusiv „pe hârtie” (fireşte, până la apariţia e-book-urilor). Nu contest nici unul dintre meritele Internetului, dar mă tem ca nu cumva extrema lui democraţie şi permisivitate să-i facă pe unii autori de texte să devină neglijenţi faţă de hainele limbii în care scriu. Din câte ştiu, redactorii şi corectorii nu sunt la mare căutare în mediul virtual.

Alex Tocilescu: Nu am publicat prea mult pe net, dar de curând am postat o proză scurtă pe Facebook, la care am primit vreo 40 de likeuri. Dacă ar fi fost într-o carte, n-aș fi văzut nici un like, deci cred că am procedat bine. Pe de altă parte, e plăcut să intri în Cărturești și să vezi o carte cu numele tău, de obicei lângă una a lui Lucian Dan Teodorovici, din motive de alfabet.

 

Filme-Cărți.ro: Avalanșa de literatură internațională contemporană, publicată și consumată cu plăcere de cititorii români, vă inhibă, vă provoacă, vă motivează sau, dimpotrivă, vă lasă indiferent?

Călin Torsan
Călin Torsan

Călin Torsan: Literatura este, până la un punct sau, mai bine zis, de la un punct încolo, răspunsul pe care fiecare dintre cei care scriu îl oferă unor întrebări sâcâitoare, mereu cam aceleași. Interpretările personale nu au cum să fie inhibate, chiar dacă exprimarea lor nu este mereu una potrivită.

Provocarea sau motivația ar putea veni pe făgașul idiot al concurenței, așa că și aceste trăiri sunt departe de mine.

Pe lângă adevărata avalanșă, cea a literaturii antice sau clasice, aceasta internațională și contemporană mă lasă, într-adevăr, aproape indiferent.

Liviu Radu: Ca autor care nu trăiește din scris și care a scris întotdeauna pentru propria-i plăcere, am citit mult și cu pasiune. Nu m-am comparat niciodată cu alții, i-am admirat pe cei talentați, fără să mă simt inhibat. E loc pentru toți. În ciuda a ceea ce se spune, nu există o concurență reală între scriitori.

Veronica D. Niculescu: Dar eu sunt un cititor, înainte de-a fi scriitor. Şi sunt un cititor în primul rând de literatură universală. Este logic: dacă ne uităm la un glob pământesc de jucărie, uite ce mare-i lumea şi uite şi bucăţica asta care suntem „noi”. Trebuie să fii nebun să aparţii unui loc, să crezi în supremaţia unui loc.

Luca Dinulescu
Luca Dinulescu

Luca Dinulescu: Firește, mă motivează.

Lavinia Braniște: Mă bucură, că am şi eu de unde alege, ca cititor. Dar mi-ar plăcea să se încurajeze mai mult şi autorii autohtoni.

Mihai Mateiu: În primul rând mă hrănește. Apoi da, mă motivează, mă inhibă, mă încântă sau mă dezamăgește. Indiferent nu prea mă lasă – renunț imediat la cărțile care nu-mi transmit nimic.

Adrian Georgescu: Mai degrabă indiferent. Îi prefer pe clasici. Puțini autori apăruți în ultimii 20 de ani au adus ceva nou.

Radu Pavel Gheo: Mă motivează şi mă interesează. Citesc (mai mult) şi scriu (mai puţin, inevitabil). Din cînd în cînd mai şi traduc; cînd traduci, poţi descoperi lucruri extrem de interesante ce ţin de tehnica scrisului. Oricum, într-o primă fază scrisul e un act foarte personal, ţine de o luptă interioară. E singurul moment cînd ai un control asupra scrisului şi în faza asta nu se pune problema comparaţiilor sau alegerilor. Abia mai apoi, după ce cartea e publicată, intervine judecata publicului, care alege cutare autori români sau cutare autori străini. Numai că aici nu mai ai ce face, alegerea nu mai depinde de scriitor, ci de cititor. Scriitorul nu poate decît să scrie cît poate el de bine, să nu facă nici un fel de compromisuri (cred că, în timp, astea se simt) şi să fie onest cu el însuşi. A, şi să încerce să-şi vrăjească cititorul cum ştie el mai bine!

Silviu Gherman: Eu fac speed reading. Am deprins această tehnică de când lucram într-un birou și vedeam zilnic teancuri de cărți de vizită pe care le citeam în pauza de prânz. Cred că am citit sute, mii de cărți de vizită așa, din prima. Și m-am întrebat: dacă pot să citesc așa de repede cărți de vizită, cât de greu poate să fie să citesc cărți pur și simplu?

Angelo Mitchievici: Provocarea vine întotdeauna de la cei mai buni, români şi străini deopotrivă. Nu aş putea concepe universul cărţii fără marii autori străini. Pe câţiva, legaţi de proza scurtă, i-am menţionat deja mai sus. Nu este vorba de inhibiţie, şi nici de o concurenţă pentru un loc pe podium, ci de un permanent schimb de experienţă şi un exerciţiu de admiraţie care se concretizează şi în ceea ce eu scriu. Nu vreau să fiu scriu ca X sau ca Y, dar am învăţat de la fiecare câte ceva despre această artă specială a prozei scurte.

Marian Truță: Nu mă simt inhibat de ceea ce se traduce. Pentru că, îmi place s-o spun, eu nu scriu imitând o altă cultură. Scriu pentru publicul din România.

Cosmin Manolache: Habar n-am. Eu scriu pentru că resimt actul ăsta ca pe o nevoie. Dacă cineva se încumetă să mă publice și alții să mă și citească, norocul meu. Dacă le mai și place, ăla sînt. Adică același, că aici nu prea e vorba nici de bani, și nici de faimă. Și pe mine mă bucură că se traduce. E destul de nasol să trăiești într-o bulă, avînd deseori senzația că ești buricul pămîntului. E bine să știi pe unde calci, ca să știi ce ghete folosești, ce drum apuci și alte chestii din astea.

Radu Paraschivescu: Am nutrit o singură temere legată de literatura altor ţări, dar a fost temerea celui care nu doar scria, ci şi traducea. Şi a fost mai degrabă o temere a traducătorului: ca nu cumva să-i trec pe autorii traduşi în registrul meu de exprimare, făcându-i astfel nu doar să semene între ei, ci şi – mai grav – să semene toţi cu mine. Sper şi cred că m-am speriat degeaba. În rest, nu am emoţii decisive în faţa valului de literatură universală. Bine că se scrie, bine că avem acces la ea atât şi în original (când avem),  cât şi în traduceri. Şi bine că avem un public care are de unde să aleagă.

Alex Tocilescu
Alex Tocilescu

Alex Tocilescu: Nu pot spune că mă lasă indiferent, dar mai curând mă simt provocat de cărțile lui Mircea Horia Simionescu și Puși Dinulescu, pe care le recitesc cam odată pe an. Și de poeziile lui Leonid Dimov, pe care le recitesc odată pe lună.

 

Filme-Cărți.ro: Ce vă mână la ”luptă”? Ce vă motivează să continuați să scrieți și să publicați?

Călin Torsan: Dacă este ceva de înțeles din lumea asta, eu am hotărât să înțeleg lucrurile din jurul meu și prin acest exercițiu, al scrierii. Desigur, alegerea am făcut-o doar în clipa în care mi-am dat seama că aș putea face lucrul acesta bine și, mai mult, că aș fi dispus să înfrunt caznele ce m-ar fi așteptat cu siguranță și de care eram deja conșient.

Liviu Radu: Asta-i o întrebare la care mi-aș dori să aflu răspunsul. Probabil că-i vorba de o tendință subconștientă de a duce o viață dublă: în timpul zilei sunt informatician serios, funcționar public cu funcții de conducere, respectat de colegi și de subalterni, iar seara scriu povești care n-au nici o legătură  cu banala realitate sau particip la cenacluri alături de alți indivizi dubioși, care încearcă și ei să uite pentru o clipă că sunt niște oameni onorabili…

Veronica D. Niculescu: Nu ştiu. Dar cred că de obicei scriu din dorinţa de a crea un gol în realitatea sufocantă, pentru a strecura şi creşte acolo ceea ce este imaginar şi este preţios prin chiar faptul că altfel, fără tine, nu există. Să public, însă, sunt prea puţin motivată. Este pur şi simplu obositor. Să fii motivat este obositor.

Luca Dinulescu: Nu am nici cea mai vagă idee. Bănuiesc că se revarsă ceva din mine, altfel nu ar avea niciun sens.

Lavinia Braniște
Lavinia Braniște

Lavinia Braniște: Nimic „cu greutate”. N-am o miză puternică. De aceea probabil că nici nu voi trăi o dramă dacă se va întâmpla la un moment dat să nu mai scriu. Când eram mai tânără sufeream mai mult pentru scrisul meu. Acum am mai crescut, m-am mai luat şi eu cu altele.

Mihai Mateiu: E o motivație mai ambiguă decât a altor activități, la fel ca și scopul ei. Cred că, odată ce ai început să scrii, nu mai poți renunța – la fel cum, ca cititor, nu mai poți imagina viața fără cărți. Nu vreau să neg nevoia de atenție, de performanță, de recunoaștere și de faimă – cred însă că, dincolo de toate astea și oarecum mai adânc, e ceva ce se întâmplă cu tine atunci când scrii și nu te vede nimeni. Cava asemănător cu fluxul de endorfine pe care ți-l varsă în sânge sportul. Cred că are legătură cu nevoia de sens.

Adrian Georgescu: Îmi place. Scriu pentru mine.

Radu Pavel Gheo: Tare aş vrea să aflu şi eu! Singurul lucru pe care îl ştiu cert e că am vrut să fiu scriitor de cînd am învăţat să citesc, adică de pe la patru-cinci ani. Am fost fascinat de semnele astea încîrligate care formează cuvinte şi apoi poveşti şi am ştiut că asta vreau să fac. Neapărat. Şi de atunci am scris cu îndîrjire, încă dinainte de a şti că aş putea publica vreo carte sau ce ar trebui să fac ca să public. În funcţie de perspectivă, chestia asta se poate numi fie „vocaţie”, fie „manie”.

Silviu Gherman: Am niște amintiri urâte din copilărie și scrisul ține demonii afară. Dacă n-aș scrie ar intra înăuntru, ceea ce, dacă mă gândesc, nu e neapărat o idee rea.

Angelo Mitchievici: Ceilalţi, deopotrivă scriitori şi cititori. Mă raportez deopotrivă la un public imaginar şi la familia restrânsă a maeştrilor prozei scurte care sunt un gen special de interlocutori. Însă fără sentimentul că undeva, un cititor va fi marcat sau emoţionat de unul dintre textele mele, că o clipă voi intra în sufletul lui, şi că preţ de o secundă măcar îl voi transporta într-o altă dimensiune nu aş mai scrie un rând. Nu scriu pentru mine, nu sunt autist, ci pentru cititorul pe care nu-l voi cunoaşte niciodată, pentru bucuria şi tristeţea lui.

Marian Truță: Nu știu. Nici nu aș vrea să știu care sunt motivațiile profunde. Mi-e teamă că, dacă aș afla, aș putea renunța. Și nu vreau asta.

Cosmin Manolache: Proza este în diferite dozaje observație, decupaj, precizie și cred că și furie. Sînt sigur că mai există și altceva, pentru că doar cele patru sînt suficiente și pentru a sta la bîrfă. E, acel plus pe care nu știu cum să-l numesc mă mînă în luptă.

Am trecut prin experiența refuzului, am reușit să dau chix la cîteva edituri, din rațiuni editoriale, firește, fie că sînt economice sau de viziune, dar asta nu înseamnă că mă simt dat la o parte sau chestii de felul ăsta. Dacă ai coaie mergi mai departe, nu stai să plîngi pe umărul nimănui.

Radu Paraschivescu: Vă mărturisesc din capul locului că nu scriu fiindcă simt mesaje „de sus” sau fiindcă o sfâşiere lăuntrică mă obligă să scuip magmă prozastică şi, odată cu ea, crize, vinovăţii, obsesii şi complexe. Lucrurile sunt mult mai simple şi aşezate. Scriu fiindcă asta mă pricep să fac. Scriu fiindcă îmi place, mă împlineşte. Scriu fiindcă e un meşteşug pentru care îmi redescopăr zi de zi preţuirea şi amorul. Scriu fiindcă am constatat că am un public căruia nu-i sunt indiferent şi care-mi cumpără cărţile. Scriu fiindcă, oricât aş încerca să-mi castrez orgoliul, îmi place notorietatea pe care-o aduce această postură. Scriu fiindcă încă sunt de părere că am ce. Când o să simt că m-am golit de conţinut, o să mă retrag.

Alex Tocilescu: Dacă am o poveste care merită scrisă, o scriu. Dacă nu, nu.

 

Filme-Cărți.ro: Cum percepeți dvs., ca scriitor, publicul cititor al literaturii române contemporane?

Liviu Radu: Publicul cititor – atât cât e, pentru că, în ciuda aparențelor, nici pe vremuri nu era mai numeros – e competent, pretențios, așteaptă mult de la autori și cunoaște bine literatura contemporană din lume (de multe ori, citită în original). Așa că, dacă te-a acceptat, înseamnă că-i ceva de capul tău.

Veronica D. Niculescu: Nu ştiu, nu îl cunosc, chiar nu am idee. Am depus un CV în vara asta pentru un post de librar, dar nu mi-a răspuns nimeni. E şi asta ceva, nu?

Luca Dinulescu: Niște hipsteri, domne.

Lavinia Braniște: Cred că se citeşte mai mult decât ne lamentăm prin presa culturală şi cred că s-ar citi şi mai mult dacă oamenii ar avea mai uşor acces la cărţi. Biblioteci mai bine aprovizionate şi cu program de funcţionare mai lung, librării mai multe în provincie, cărţi mai ieftine, salarii mai mari, profesori de română care să-i înveţe pe copii mai mult decât să memoreze comentarii. E totul foarte tehnic, nu e nimic metafizic.

Nu cred că există o nişă de oameni interesaţi exclusiv de literatura română contemporană. Cred că există oameni care intră în librării şi răsfoiesc şi aleg ce le place.

Mihai Mateiu
Mihai Mateiu

Mihai Mateiu: Ca pe o mână de oameni cu care aș vrea să beau un pahar de vin.

Adrian Georgescu: Nu cred în public, este o abstractizare făcută doar pentru simplificarea muncii unor oameni. Cred în indivizi.

Radu Pavel Gheo: Am mai spus-o şi o s-o mai spun, cu un amestec de încîntare şi amărăciune: publicul românesc este unul competent (şi pretenţios), peste media publicului cititor din – să zicem – Statele Unite sau Germania, dar e mult mai redus ca număr decît în ţările citate (sau chiar decît în Ungaria, Serbia, Croaţia). De aici încîntarea, de aici amărăciunea. Pe de o parte ştiu că dacă o carte de-a mea are succes la cititorii din România, e o carte bună, căci e validată de un public competent; pe de altă parte ştiu că n-o să ajungem nici eu, nici colegii mei de breaslă, la numărul de cititori de care se bucură un scriitor dintr-o ţară cu o majoritate a populaţiei bine educată. Paradoxuri româneşti, ce să le faci?

Silviu Gherman: E un prostalău, citește toate porcăriile.

Angelo Mitchievici: Există un public rafinat şi foarte restrâns şi un public mai larg. Eu nutresc speranţa să ajung în ambele cercuri, aş vrea să fiu înţeles de către primii, şi să-i bucur pe cei urmă şi să-i scot puţin din rutina existenţei lor măcar câteva clipe. Mă interesează foarte mult publicul tânăr, tocmai pentru că nu ştiu foarte multe despre acest public, nu-i ştiu prea bine gusturile, încerc să învăţ câte ceva despre el şi de la el, de câte ori am ocazia să-l întâlnesc.

Marian Truță: Hm. Nu se poate da un răspuns la întrebarea asta. Cel puțin eu nu pot răspunde.

Cosmin Manolache: Poate că în mare publicul cititor al literaturii române contemporane se aseamănă destul de mult cu cel al filmului românesc. S-ar putea chiar să coincidă.

Radu Paraschivescu: Încerc să nu-l percep, să nu-i dau chip şi trăsături. Şi pentru binele meu, şi pentru al lui. Îmi propun să fac abstracţie de existenţa lui, ca să nu mă las influenţat. Recunosc că nu-mi iese întotdeauna. La drept vorbind, nu-mi iese niciodată.

Alex Tocilescu: Nu mă duc prea des la lansări sau la lecturi, deci relația mea cu publicul este una destul de inexistentă. Din când în când, cineva îmi scrie că a citit ceva de mine și că i-a plăcut, drept care îmi petrec ziua respectivă cu un zâmbet pe față.

Vă mulţumim!

Echipa Filme-carti.ro

(Sublinierile ne aparțin. Fotografiile provin din colecțiile personale ale autorilor)

Articole similare

Concurs: Câștigă 3 pachete de câte 4 cărți oferite de Editura Polirom – ÎNCHEIAT!

Jovi Ene

”Am nevoie de scris, face parte din felul meu de viață” (interviu Sylvie Germain, FILIT 2018)

Iulia Dromereschi

Câştigătorii volumului “Litera din scrisoarea misterioasa”, oferit de Editura Polirom

Jovi Ene

2 comments

Marius Chivu 17 decembrie 2013 at 12:43

Ca să răspund comentariilor legate de numele lăsate pe dinafara antologiei:

Mai întîi, ATENŢIE la criteriul selecţiei – debutul individual să se fi produs în preajma anilor 2000, adică cel mai devreme în 1998-1999; n+am inventat eu criteriul acesta, ci Granta pe care am luat-o, în mod declarativ, ca model.

Astfel:

Michael Hăulică a debutat într-adevăr în 1999, dar cu povestiri scrise în anii 80 pe care le-a şi datat în volum, aşa că nu mi s-a părut relevantă alegerea în contextul unei antologii dedicate “prozei anilor 2000”

Dănuţ Ungureanu a debutat în 1993.

Bogdan O. Popescu a debutat în 1995; un caz asemănător fiind şi Bogdan Suceavă, care a debutat încă şi mai devreme, în 1990. Altfel, ambii şi-ar fi găsit locul în antologie.

Augustin Cupşa, din păcate, nu m-a convins.

Pe Adrian Buz l-am citit şi recitit, a fost o decizie grea, dar în cele din urmă l-am lăsat pe dinafară. “Lumină pe sub uşă” din volumul “Zidul moale” ar fi fost alegerea mea.

Reply
Jovi 17 decembrie 2013 at 12:47

Mulțumim frumos pentru precizări 🙂

Reply

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult