„Ultimul copil”, de John Hart
Editura Trei, Colecția Fiction Connection, 2023
Traducere: Mihaela Apetrei
Îmi era foarte dor de un polar, un polar bun. In perioadele de „pană de lectură” polarul este medicamentul suprem pentru mine, astfel încât m-am aruncat aproape la modul propriu pe Ultimul copil. Pană de lectură sau nu, am dat gata cele 570 de pagini în două zile si am rămas singură si ambetată când povestea s-a sfârșit.
John Hart pare abonat la lista de bestselleruri New York Times: The King of Lies, Down River, Iron House, Redemption Road, The Lost Child și The Hush au făcut toate parte din această prestigioasă selecție. El este și laureat al premiului Edgar Allan Poe doi ani consecutivi cu Down River (2008) și The Lost Child (2010).
Ultimul copil este un polar excelent și în același timp un coming of age la care este greu să rămâi insensibil. Intriga pare la prima vedere clasică: dispariția unui copil, o alertă Amber care eșuează, trauma familiei și sentimentul de vinovăție al detectivului responsabil de ancheta avortată. Toate acestea se petrec într-o comunitate din Carolina de Nord sugrumată de influența unui om, Ken Holloway, care a făcut din averea și afacerea lui o unealtă de opresiune și de manipulare.
Însă John Hart este un bătrân vulpoi al intrigilor, astfel încât cititorul rămâne captiv de la prima pagina până la ultima.
Johnny Merrimon, personajul principal, are 13 ani:
Băiatul arăta ca un fugar.
Avea nasul cojit, dar sub bronzul de pe față se ascundea un soi de paloare provocată de lipsa de somn, de malnutriție sau de amândouă. Pomeții se conturau ca niște lame ascuțite sub pielea întinsă ca o tobă. Era mic de vârstă și de statură, poate să fi avut zece ani, cu niște plete sălbatice și negre împodobindu-i capul. Părul în neorânduiala părea tuns chiar de el, cu ciobul. Din gulerul cămășii și din genunchii blugilor îi atârnau petice zdrențuite.
Sora geamănă a lui Johnny, Alyssa, a dispărut de un an. Viața băiatului a devenit un iad începând cu acel moment: tatăl pleacă de acasă apăsat de remușcări iar mama, Katherine, devine prada lui Ken Holloway care, profitând de trauma ei, o menține într-o stare de dependență medicamentoasă pentru a profita de vulnerabilitatea astfel construită.
Singurul scop în viață al adolescentului este să își regăsească sora dispărută. Intr-o lume în care adulții fie au eșuat, fie au fugit sau au abdicat, Johnny este determinat sa facă lumină asupra dispariției Alyssei.: Ceea ce părea beton într-o zi se dovedea în următoarea că nu fusese decât nisip; tăria era iluzie; credința nu făcea nici doi bani. și ce? Lumea lui cândva strălucitoare și luminoasă se transformase într-o ceață rece si jilavă. Asta era viața, noua orânduială. Johnny nu se putea încrede decât în sine, așa că ăsta era modul în care mergea mai departe – pe drumul lui, cu alegerile lui, fără sa privească înapoi.
John Hart descrie foarte bine aceasta ieșire brutală din copilărie și nu ezită să analizeze minuțios trăirile adolescentului de care cititorul se atașează de la primele pagini. Se simte – cu plăcere – influența altor texte de referință în categoria coming of age: Daily Mail îi menționează pe Salinger si pe Dickens dar pentru mine Stephen King este autorul omagiat în Ultimul copil.
O scenă mai ales, pe malul râului, în care Johnny si prietenul lui Jack se regăsesc, chiulind amândoi de la școală, fumând, bând bere și discutând despre lucruri mult prea serioase pentru vârsta lor, trimite direct la nuvela The Body – sau la superba adaptare cinematografica Stand by me:
Johnny a auzit un hohot de râs si Jack si-a făcut apariția dinspre marginea pădurii. Purta pantaloni scurți făcuți din niște blugi tăiați si pantofi sport împuțiți. Cămașa era de un galben murdar, cu o poză a lui Elvis în contur negru. Căra în spate un rucsac, iar în pumn, mai multe pietre. Unul din colțurile gurii forma un unghi ascuțit si părul era dat cu gel si pieptănat pe spate.
Fără sa aibă experiența traumatică a lui Johnny, Jack face și el parte din adolescenții a căror copilărie s-a terminat în mod brutal iar relația lor este bazată pe deoparte pe statutul lor de marginali, pe de alta pe înțelegerea mutuală a dramelor lor respective.
Printre rarii adulți responsabili, Clyde Lafayette Hunt, polițistul care se ocupase de ancheta dispariției Alyssei, la fel de obsedat ca și Johnny de acest dosar și singurul conștient de drama care continuă să se deruleze in casa familiei Merrimon.
Era prea aproape, înțelegea asta; dar cazul nu-i dădea pace. O privire aruncată prin birou i-a arătat cât de mult se prăbușise. Aveau cazuri la care trebuia sa lucreze. Cazuri ale altor oameni. Oameni reali, care sufereau la fel cum suferiseră si Merrimonii; dar toate cazurile acelea păleau și el tot nu înțelegea de ce.
Căutarea neobosită a lui Johnny si obsesia polițistului Hunt sunt reactivate de dispariția altei adolescente si de o crimă la care tânărul Merrimon este martor: intriga ia amploare si twisturile, numeroase, creează o tensiune câteodată irespirabilă. Nu voi intra în amănuntele acțiunii pentru că nu doresc sa dezvălui niciuna din surprizele care îi așteaptă pe cititori. Dar pregătiți-vă pentru o noapte albă, Ultimul copil este genul de polar pe care chiar nu îl puteți întrerupe, orice s-ar întâmpla.
John Hart este în mod cert un ”făcător” de ambianță: atmosfera apăsătoare a intrigii se sprijină inclusiv pe timp – când înăbușitor, când dezlănțuit de ploi violente. Apa, de altfel, este foarte prezentă, geografia romanului concentrându-se pe malurile unui râu – fictiv – și zona mlăștinoasă din jurul lui, ca o fotografie în negativ a vieții lui Johnny.
La distanța asta de oraș nu erau nici becuri pe stradă, nici case. Cerul de deasupra era negru, cu o dunga adâncă, purpurie, în partea de vest a orizontului. Deasupra lor, norii de furtună coborâseră apăsător și un fulger puternic și uscat a luminat de doua ori înainte sa se audă tunetul.
Ultimul copil are toate ingredientele unui polar bun dar am apreciat mai ales lectura prin prisma adolescentului Johnny Merrimon. Evoluția personajului său, căutarea – în sensul romanului inițiatic – nu doar a Alyssei dar a vieții normale care preceda dispariția ei, pierderea inocenței copilăriei în fața eșecurilor adulților, reprezintă, cred, forța romanului. Referințele la Stephen King m-au cucerit (în afara de The Body mai este una, destul de clară, pe care vă las să o descoperiți!)
Pe scurt, profitați de vară și de vacanță și citiți Ultimul copil de John Hart!
Eu voi aștepta, cuminte, traducerile celorlalte romane semnate de el.
