Interviu

„Îmi place să mă joc cu lucrurile interzise” (interviu Alina Nelega, FILIT 2021)

Shakespeare, un nor în formă de cămilă, Sofia Nădejde, FILIT și filme-carti.ro, toate laolaltă ce-ar putea să fie? Nu sunt fără noimă, pentru că au un minunat numitor comun, anume Alina Nelega. În vremuri de excepție, un festival pe viu, cu contact direct, precum a fost FILIT-ul de la Iași, este de excepție. Și Premiile Sofia Nădejde încep să constituie, de la un an la altul mai evident, o distincție specială, importantă, de excepție. Nu exagerăm când spunem că un an de exceptie a fost 2021 și pentru Alina Nelega, scriitoare, regizoare, un om plin de vervă care-şi iubeste cititorii și spectatorii. Dacă am reușit un interviu de excepție, rămâne de vazut. Am fost bucuroși că a acceptat să împartă cu noi câteva gânduri. Și sperăm ca lucrul acesta să se mai întâmple, pentru că nouă ne-a plăcut la nebunie.

– Zilele acestea ai câștigat Premiul Sofia Nădejde pentru cea mai bună carte de proză. Felicitări! Care au fost primele gânduri la aflarea veștilor? 

Mulțumesc! Am fost extrem de surprinsă, pe urmă a venit bucuria. Sau au venit împreună, nu știu care a fost prima. Și, de fapt, m-am emoționat mai ales de nominalizare; ea, ca atare, a fost un premiu, plus toate evenimentele pe care Elena Vlădăreanu și echipa ei minunată le-au organizat pentru noi. Deci au fost, de fapt, mai multe premii…

– Ce înseamnă pentru tine să iei premiul acesta? Cum ai califica compania textelor nominalizate alături de romanul tău? Și poate ne spui, între patru ochi, care a fost secretul pe care nu l-ai dezvăluit pe scenă, respectiv cine ar fi luat premiul dacă l-ai fi acordat tu?

Am mai luat premii, dar acesta, dedicat vocii feminine în literatură, mi se pare cel mai personal, mai ales că filosofia zilelor Sofia Nădejde este foarte clară și îmi este apropiată. Cumva, m-am simțit recunoscută și nu minimalizată ca voce feminină în literatură, mai ales că citisem și celelalte romane și mi-au plăcut mult, chapeau bas! Iar secretul… hm, deja îl știu patru ochi, fiindcă l-am spus celei pe care aș fi premiat-o eu. Așa că… rămâne acolo.

– Între romanele cu acțiunea plasată în comunism, al tău, „ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat”, este acela care mi-a dat impresia că acele vremuri s-au reîntors din trecut și au înviat în jurul nostru, atât de acută si imediată s-a simtit atmosfera descrisă. Într-un fel, este dovada că păstrăm în noi tot ce am trăit în trecut, că sunt lucruri care nu se diluează în apa vremii. Cât de necesar a fost să-l scrii și cât de mult contează distanța dintre momentul actual și timpul acela, dintre tine, cea de acum și tine, cea de atunci?

Nu credeam că voi mai dori vreodată să mă reîntorc acolo, dar romanul a fost declanșat, ca o mină adormită, de un pas nesigur al unei tinere care se îndoia de toxicitatea comunismului. O fată de nouăsprezece ani, pentru care istoria recentă, edulcorată de nostalgii sau saturată de vaiete, își pierduse valoarea. Întrebarea ei, dacă a fost mai bine în comunism, mi-a dat brânci în „apa vremurilor” – o scufundare dureroasă și care-ți taie respirația. Am simțit că nu aș putea răspunde la fel de simplu, căci nu era, de fapt, o întrebare, ci o căutare. Așa că am încercat să răspund prin propria mea căutare, un exercițiu care nu se poate face decât de la distanță, căci abia în acest fel devine clară poziția din care povestești – sau din care revezi viața pesonajelor tale. Pentru mine a fost important ca ele să nu fie niște victime, ci niște supraviețuitoare, care n-au renunțat să-și exerseze libertatea într-o lume în care acest exercițiu era exceptat de la regulile sociale și putea fi doar privat, interiorizat.

– Noul roman, „un nor in forma de cămilă”, este la fel de nemilos cu societatea de acum pe cât a fost „ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat” cu societatea din trecut. Este o lecție reinterpretarea după Hamlet? A primat să ne cerți, să ne avertizezi asupra imoralitații si falsității lumii de azi sau a fost ispita unui splendid exercițiu despre ideea că totul se repetă și tot ce e trecut are un corespondent în prezent?

Nu, nu! Nu aș îndrăzni să cert pe nimeni sau să le spun celorlalți ce trebuie să gândească sau să simtă! De asta nu prea am organ pentru spectacolele agitprop care se mai fac pe scenele noastre. Nu cred în agresarea gratuită a spectatorului, nici a cititorului. Și nu dau lecții, pentru că nu-mi place să mi se dea. Nu, motivația mea a fost destul de impertinentă și ține de faptul că îmi place să mă joc cu lucrurile interzise, ca de exemplu cu marile texte antologice. Mai mult, am observat că lecturile scenice ale textului shakespearian, marea majoritate făcute de bărbați, o tratează pe Gertrude după plicticoase clișee negative: femeia adulteră, scorpia, mama crudă, aservită puterii. Dar, la o lectură atentă, Shakespeare ne dă multe indicii ale dragostei materne, grijii și afecțiunii pentru fiul cu mintea rătăcită. De fapt, e o altă perspectivă asupra poveștii, cum spuneam, un joc. Flip the coin, ca Stoppard (dar cu totul altfel), în uluitorul său text, Rosencranz and Guildenstern Are Dead sau Ian McEwan în romanul său destul de recent, Nutshell, care se întâmplă înainte ca Hamlet să se nască, e un făt în burta mamei și aude ce se întâmplă în jurul lui, fără să vadă. Trebuie să adaug că n-am urmărit să transmit o critică a societății sau a teatrului, dar totul se întâmplă în teatru pentru că el este oglinda realității noastre și cunosc destul de bine lumea scenei. Iar Danemarca suntem noi.

-Există o diferență de ritm și de tonalitate între cele două romane, primul e mai lent, mai greu și mai implacabil, ultimul este mai alert, mai strident și mai nervos. Vocea se ridică cu o octavă. Este asta o consecință a vremurilor sau s-a schimbat ceva în omul Alina Nelega?

Da, cele două romane sunt diferite ca tonalitate și ca abordare. Dar cred că vocea este aceeași, doar că vorbesc (cânt) despre lucruri diferite, cu alte mijloace narative. Dacă primul este scris parțial omniscient, la persoana a treia, cu uneltele bune și tradiționale ale narațiunii, al doilea este compus în arc, mai dramatic. Sunt, de fapt, două monoloage, așadar subiectivitatea celei/celui care vorbește este inevitabilă, pasiunea în apărarea punctului de vedere este impusă de registrul discursului. 

– Dacă n-aș fi apucat să parcurg „un nor in forma de cămilă”, te-aș fi întrebat cum separi în tine dramaturgul de scriitor, dar acum o sa te întreb cum coabitează aceste doua entități, pentru că e limpede că se manifestă în proporții relativ egale. Care e mai greu de strunit, de mulțumit?

A, coabitează perfect în complementaritatea lor. Multă vreme am încercat să scriu povestiri și proză, dar au ieșit texte pentru scenă. După cum probabil știi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat este al doilea roman al meu, scris la nouăsprezece ani distanță de primul, ultim@ vrăjitoare. Cred că ceea ce scriu eu este între teatru și literatură, dar mai cred și că sunt liberă să scriu așa cum vreau, să încerc formule care, dacă funcționează, se validează singure. Cine poate spune cum „trebuie” să scrii? Chiar primul roman, de care vorbeam mai sus, a trezit nedumeriri – un critic literar, altminteri cunoscut și respectabil, a afirmat radical că nici măcar nu e un roman. Bine că știe el cum e un roman, că eu, ce-i drept, nu prea știu. Cred că nici Joyce, nici Nathalie Sarraute nu prea știau.

– Cum a fost să respiri în vecinătatea personajului Amonei? Căci este un personaj dur, dificil și acaparator. Cât de greu a fost să-l strunești, să-l compui, să-l șlefuiești?

N-a fost ușor, dar a fost distractiv. Unele scene din Shakespeare funcționau halucinant de bine, adaptate la contextul pe care l-am ales. De fapt, joculețul ăsta cu Hamlet a intrigat un critic de teatru care mi-a mărturisit că a citit romanul cu piesa lui Shakespeare în mână, urmărind să mă „prindă”. N-a reușit, dar cred că s-a distrat aproape la fel de bine ca și mine. Scena groparilor, de exemplu, e preferata mea. Revenind, m-a interesat perspectiva mamei asupra tragediei fiului, care devine și tragedia ei, și-atunci am privit-o din interior, m-am „îmbrăcat” cu hainele ei. E un exercițiu asemănător cu cel pe care-l face actorul când joacă: își asumă personajul, îl apără și merge cu el până la capăt.

-Cât este de complicat pentru o scriitoare să compună un personaj masculin, să fie sigură că este verosimil, credibil? Este asta o dificultate sau personajele feminine sunt la fel de provocatoare?

Nu știu cum e pentru alte scriitoare, nici nu mi-am pus problema – păi nici nu cred că e problema mea. Îmi place să observ natura umană. Hai să-ți spun un secret: și bărbații sunt oameni. Cred că de aceea funcționează și marile personaje feminine scrise de bărbați: Nora, Ana Karenina, Nina Zarecinaia etc – și, adică, dacă Flaubert putea să spună că el e Doamna Bovary, cine sunt eu să mă dezic de el?

– Dacă ar fi să dai viață unui personaj din cărțile tale, care ar fi acela și de ce? Sau poate din literatura lumii?

Sper că toate personajele mele trăiesc. Pentru mine, cel puțin, sunt prezente, aproape la fel ca oamenii vii. Fac ce vor ele, eu le ascult și le descriu, nu-mi place să le manipulez. Dar dacă ar fi să mă pot întâlni în carne și oase cu un personaj care-mi place și pe care nu l-am scris eu, aș vrea să beau o cafea cu Rosalinda din Cum vă place. Sau un pahar de vin roșu cu Orlando, al Virginiei Woolf.

– Spune romanul la un moment dat că „lucrurile vor lua cursul pe care trebuie să-l ia, spectacolul e în mâna actorilor și va fi așa cum va fi, destinul lui nu mai e al meu, l-am scos din mine, iar acum viata lui depinde de alții.” Este asta valabil și cu carțile, depind în mare măsură de cititor? Cum ar arăta cititorul ideal pentru cărțile tale și ce-i reproșezi cititorului de azi? Crezi ca există o diferență majoră între consumatorul de teatru și cel de carte sau sunt în mare măsură aceiași?

Of, iar nu știu despre diferențe. Cred că sunt foarte naivă, îmi plac mult cititorii mei, cei pe care-i cunosc, dar și cei pe care nu-i cunosc. Îmi plac și spectatorii, întotdeauna stau în sală la spectacolele mele și îmi place să-i privesc, mai ales că ei nu știu cine sunt eu. Mă uit la ei în timpul spectacolului și am emoții mari, merg cu ei în receptarea spectacolului și îmi pare rău dacă nu le place ceva. În ce privește cititorii, mă bucur când unii mă contactează pur și simplu, fiindcă ceva din cărțile mele îi face să vrea să mă cunoască, să stabilească o legătură în prezent cu mine. Am simțit și eu asta, uneori citesc pagini pe care le-aș fi putut scrie eu sau în care mă regăsesc și am avut impulsul să caut autoarele și să le scriu. Am făcut-o cu Mary Beard, dup ce am citit cartea ei minunată Women and Power, am făcut-o cu – ai să râzi! Cu Laurie Anderson, după ce i-am ascultat primele piese performative (primele pentru mine, căci ele nu mai erau de mult primele…). Dar, ca să conchid, nu am ce să le reproșez nici spectatorilor, nici cititorilor mei, căci mersul la teatru sau cititul, ca și scrisul, sunt exerciții de libertate. Și de care avem nevoie, fie că suntem autori, cititori sau lateatrumergători.

 

Am lăsat ceva afară? Da – cititorul ideal. Aici îmi vine în minte o propoziție a lui Goethe, care spunea că nimeni nu știe de fapt să citească o carte, decât autorul însuși. Nu vreau să-l corectez pe Goethe, Doamne ferește! dar aș completa cu umilință spunând că mai există și scriitori care știu să citească. E drept, nu toți, doar cei generoși, care se lasă conduși în hățișul textului, călăuziți de autor.

– Ce citește Alina Nelega, care și de ce sunt autorii ei preferați?

Îmi place mult literatura română nouă, mai ales cea scrisă de femei. E vie, e prezentă, e proaspătă. Există, desigur, marile maestre: Gabriela Adameșteanu, Nora Iuga, Florina Ilis, Lavinia Braniște – din paginile lor ai ce învăța. Îmi place mult Elena Vlădăreanu, ca poetă, dar și cea mai recentă carte a ei, de povestiri, August. Mi se pare impecabilă. Am descoperit-o cu plăcere pe Simona Goșu. Citesc mult teatru, multe texte noi, prin natura profesiei. Nu tot ce citesc merită efortul, dar trebuie s-o fac. Îmi plac Paula Vogel, Naomi Wallace – le pot citi în original. Dar citesc și bărbați: Haruki Murakami, care lucrează în filigran, Bartis Attila, la care niciun cuvânt nu e în plus, nici în minus, îmi place Knausgard, fiindcă poate povesti douăzeci de pagini despre hârtia igienică și reușește să fie interesant. Îmi place Lucia Berlin, Leila Slimani… multe, mulți… sunt o cititoare fără discernământ, recunosc. Citesc cam aiurea: cărți de behaviour, de psihologie, conferințe și eseuri, poezie. Nu citesc însă atât de mult pe cât aș vrea, sunt foarte lacomă și nu mă satur niciodată.

– În ultima scenă din „ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”, lurlugeana se împiedică. „…privirea i-a cazut pe însăși piatra de care se lovise si de-acolo, mai departe, la marginea cerului. Si cerul era așa frumos, cu nori care treceau spre apus…” Se vedea oare norul in forma de cămilă încă de atunci? La ce să ne așteptăm după acest nou roman și cât de dificila este documentarea şi pregătirea pentru un nou proiect?

Haha! Poate că norul cu pricina se vedea în zare, poate… Dar atunci nu știam asta. Sunt foarte obișnuită să îmi generez propriile proiecte, o libertate pe care o am pentru că nu trăiesc din scris. A trăi din scris e o condiție să zicem „profesionistă”, la care mulți scriitori și dramaturgi aspiră, dar nu e prea confortabilă, căci adesea, cum îmi spunea un autor care o și face, trebuie să-ți abandonezi propriile proiecte pentru a onora comenzi. Mă bucur că am o meserie creativă, vocațională, că lucrez cu artiști, cu autori dramatici în formare, pe care încerc să-i ajut să se descopere. Încerc să las lucrurile să curgă cât mai firesc, în ce privește proiectele mele – până acum, acest lucru a funcționat: când am avut nevoie să scriu teatru, am reușit, când am vrut să regizez, am făcut-o, iar când am simțit nevoia unui discurs autonom, în care să nu depind de o echipă de actori, am putut să las totul la o parte și să lucrez la ceea ce mă pasiona. Dar, acestea fiind zise, întrebarea ta cade bine. Adică uite, mi s-a întâmplat un lucru rar în România: o editură mi-a comandat o carte pe care ar trebui s-o termin până primăvara viitoare. Am fost atât de uluită, încât am acceptat. Nu știu dacă am făcut bine, dar mi se părea un indiciu de normalitate pe lângă care nu puteam să trec. Sper să și pot s-o scriu – e vorba de o ediție romanțată a biografiei unei mari și extrem de verticale actrițe, pe care vremurile și breasla aproape au reușit s-o îngroape: Marioara Voiculescu. Mă pasionează mult viața ei, inabilitatea de a face compromisuri, simțul ei ludic și ironia cu care a luat istoria în piept, ca mare vedetă până în 1947 și apoi complet obscură până în 1974, când a murit. Și îmi place la ea  faptul că a făcut numai ce-a vrut și mai ales că și-a asumat propriile alegeri.

– Există în carte o fotografie în care fumezi pipă. Care este poezia tutunului de pipă, despre care se știe ca este foarte aromat? Există gesturi care te inspiră, poate locuri, ori obișnuințe care ajută actul creativ? Care ar fi lumea ideala în care scriitoarea Alina Nelega ar putea scrie fără nicio oprelişte?

Da,  e drept că tutunul de pipă este mai aromat decât cel de țigară, dar mie nu-mi place tutunul aromat artificial, cu vanilie sau cireșe… bleah! Fumez rar pipă și niciodată în public, doar cu prietenii sau familia. Iar fotografia cu pricina e oarecum privată, e și veche, de acum vreo doisprezece ani… mi-a făcut-o fiica mea mai mare și multă vreme am ținut-o ascunsă, mi s-a părut că relevă ceva despre mine care trebuie să rămână secret. Dar feedbackul celor apropiați, care s-au amuzat și le-a plăcut a fost atât de bun, încât m-am hotărât s-o folosesc și public. În ce privește gesturile și obișnuințele, ritualurile – da, desigur că există declanșatori, madeleine-urile fiecăreia din noi. Îmi place să scriu în căsuța pe care mi-am luat-o la Lunca Bradului, pe Valea Mureșului, lângă pădure. Sunt complet singură și nu mă întrerupe nimeni. Fac foarte urât când sunt întreruptă, mă transform într-un monstru, ceea ce nu-mi place nici mie, nici celor din jur. Într-o lume ideală, aș sta toată ziua într-un lobby de hotel, aș bea nenumărate cești de espresso scurt, aș fuma pipă și aș privi lumea prin fereastra uriașă care dă în stradă. Probabil că nici n-aș simți nevoia să scriu, aș privi pur și simplu.

– Există o nemulțumire reciprocă care se manifestă în legătură cu lumea literară românească. Scriitorii sunt nemulțumiți că nu sunt citiți, iar cititorii sunt nemulțumiți de calitatea literaturii contemporane românești, pe care o evită. Ce ar ajuta procesul de reconciliere al acestor două părți, care, în definitiv, ar trebui să se iubească și să se caute?

Da? Nu știam de nemulțumirea cititorilor. Mie mi se pare că se citește multă literatură română nouă, deși școala noastră, cu excepțiile cuvenite, nu încurajează lectura, mai ales a literaturii române. Dar, surprinzător, tinerii, totuși, citesc. Pentru mine, acest lucru e un gir, un semn de încredere. Știu că noi avem cea mai mică producție de carte din Europa și cel mai mic număr de cititori, dar am ajuns destul de departe în ultimii ani și, de fapt, suntem la concurență cu marile literaturi, mult mai bine promovate; păi dacă cititorul trebuie să aleagă între Olga Tokarczuk și Alina Nelega… tu ce-ai alege? … păi nu?! Dacă le cumpără pe amândouă, e minunat. Și pe urmă, cititul are nevoie de timp, iar oamenii sunt limitați, ca și timpul lor.

 

Că scriitorii sunt nemulțumiți? Probabil. Ne dorim toți să ne fi născut într-o cultură unde ți se vinde o carte sau ți se dă un premiu sau un acont pentru o nouă carte și poți să te dedici pasiunii tale. La noi, din păcate, nu sunt destule premii, nu sunt destule rezidențe, dar ni se cere să fim la fel de exersați ca scriitorii din culturile mai experimentate, unde scrisul se practică încă de pe băncile școlii, iar talentul, în cea mai mică sclipire a lui, este încurajat. Cred că ne lipsesc resursele, iar politicile culturale și cele de educație sunt fisurate de nevoia de a găsi genii care să legitimeze ambițiile noastre de cultură în care, să fim serioși! a început cu adevărat să se scrie cam de vreo o sută cincizeci de ani. În ce privește alfabetizarea, ce să mai… doar știm cum stăm. Pe vremea lui Shakespeare, în Anglia, toată lumea (mă rog, bărbații mai ales) știa să scrie și să numere. Findcă erau navigatori și-atunci trebuie să ții un jurnal, să știi cum se construiește și funcționează o barcă  și să privești constelațiile care-ți arată drumul – nu ca  Miorița noastră, care nu știa să se orienteze după stele-făclii, că doar treaba ei era păscutul și trasul cu urechea pe la discuțiile altora. Iată un personaj feminin cam supraevaluat, nu?

– Mulțumim!

(Întrebări formulate de Hristina Frangoș și Jovi Ene. Sublinierile ne aparțin.

Sursă fotografii: FILIT Iași, Polirom.ro, pagina de Facebook a autoarei.)

Articole similare

Fragment în avanpremieră: ”Disco Titanic”, de Radu Pavel Gheo

Jovi Ene

Prietenie, feminitate și boală: „Puzzle cu pețitoare”, de Ohara Donovetsky

Hristina Frangos

Fragment în avanpremieră: ”Avalon. Secretele emigranţilor fericiţi”, de Bogdan Suceavă

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult