Am citit cu mare plăcere romanul lui Nicolae Spătaru, ”Măștile lui Brejnev”, apărut recent la Editura Paralela 45, un roman proaspăt (chiar dacă vorbește despre metehnele trecutului) și care oferă o imagine clară, reală (chiar dacă cu nuanțe distopice) a Uniunii Sovietice aflată în curs de destrămare. Nicolae Spătaru s-a născut în 1961 la Cernăuți și este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, al Uniunii Scriitorilor din România și al PEN-club-ului. A fost amabil să ne răspundă câtorva întrebări despre volumul său, despre felul în care l-a conceput și a scris despre ultimii ani ai ”domniei” lui Brejnev. Mulțumim!
− Ce vă mai aduceți aminte din epoca lui Brejnev? Ați utilizat amintirile dvs. în volumul ”Măștile lui Brejnev” sau v-ați documentat asupra epocii?
N-a fost cazul, pentru că ceea ce-mi propusesem să fac în acest roman nu necesita o documentare specială. Mi-a fost de ajuns doar spiritul anilor ’80, acele timpuri sunt încă vii în memoria mea. Fișierele, deși n-au fost „digitalizate”, s-au păstrat bine. În acea vreme, care a coincis cu ultima perioadă de „domnie” a lui Brejnev, studiam la facultatea de filologie a Universității din Cernăuți. Eram la vârsta când omul dorește să cunoască lumea, dar și să se cunoască pe sine. Când se îndrăgostește, se bucură, suferă și… conspectează „lucrările nemuritoare” ale clasicilor marxism-leninismului. Pentru că exact în perioada când ni se spunea că suntem în apogeul realizărilor societății socialiste, că a apărut deja omul nou al socialismului dezvoltat – constructor incontestabil al comunismului, începuse procesul de fisurare a imperiului. Cu fiece zi, năluca pierdea din farmecele sale. „Întotdeauna lumea comunistă şi-a făcut un titlu de glorie nu doar din ce era, dar şi din ce vroia – şi deci urma – să devină”, scrie profesorul Francois Furet în cartea sa Trecutul unei iluzii. Și probabil că „ce vroia – şi deci urma – să devină” înclinase mult balanța în defavoarea a ceea „ce era”. Se acumulaseră prea multe iluzii. Castelul de nisip se prăbușea. Cu alte cuvinte, perioada brejnevistă a fost una a paradoxurilor, a absurdului, când noțiunile și criteriile (de tot felul) se băteau cap în cap. Acea perioadă este un teren propice pentru cei care vor să facă ficțiune.
− Este satul Sinihău unul tipic pentru Ucraina sovietică și în ce sens?
Nu. Pentru că Sinihăul este, în primul rând, o așezare populată de români, nu de ucraineni. Ținutul Herța a fost ocupat de sovietici în ’40. Locuitorii Sinihăului învățau din mers realitatea comunistă: una să gândești, alta să vorbești și să faci cu totul altceva. Cei care voiau să parvină se acomodau mai repede, ceilalți – chiar și după 30 de ani de ocupație – nu știau buche rusească și n-au mai adoptat limbajul noii puteri.
− Care este povestea din spatele romanului Măștile lui Brejnev: când ați început scrierea lui, cât a durat concepția, cum ați „gândit” titlul acestuia?
De trecut trebuie să te desparți râzând, spunea Marx. Asta am încercat să fac și eu. Romanul a pornit de la o nuvelă, care a avut inițial două titluri. În cartea mea de proză scurtă se numește „Și era lună plină”, iar în momentul în care a fost selectată pentru antologia „Literatura din Basarabia. Început de secol XXI. Proză scurtă”, am intitulat-o „Luna intra în capricorn”. Și poate ar fi rămas la statutul de nuvelă, indiferent de titlul ei, dacă unii prieteni nu mi-ar fi spus că textul poate fi continuat și dezvoltat, având o deschidere spre roman. Am intrat și eu la idee, am întors proza pe toate părțile, am ciocănit-o pe ici, pe colo, până i-am găsit mici „găuri”, prin care să mă strecor și să continuu. Au apărut situații și personaje noi. Fiecare cu masca sa. Pentru că acea epocă, brejnevistă, a produs multe măști, fețe desfigurate de ideologie și frică.
− V-ați gândit că, odată cu publicarea lui în această perioadă, titlul va stârni interesul cititorilor prin similitudinea cu măștile obligatorii din perioada pandemiei?
Romanul a fost predat editurii acum un an și mai bine. Nici în visele mele cele mai urâte nu credeam că vom ajunge în această situație de izolare, care este una devastatoare pentru un scriitor. Publicat în acestă perioadă de pandemie, romanul a mai obținut unele valențe în plus. Deci: virusul încă n-a trecut. Poartă… pardon! citește „Măștile lui Brejnev”.
− Este Marcu Filipescu, secretar al sovietului sătesc, un „funcționar sovietic ireproșabil”, tipic?
Marcu Filipescu, protagonistul acestui roman, crede că este un „funcționar sovietic ireproșabil”, „cu toată experiența și îndemânarea lui”. Dacă nu el, atunci cine? Până la urmă, este și el om și are (vorbind în limbaj mai nou) căderi de corectitudine politică. Marcu Filipescu: „Câteodată, în naivitatea mea mă-ntreb: o fi ăsta omul nou despre care se tot vorbește în discursurile unor oficiali din eșaloanele de vârf ale puterii? Când eram student, îmi manifestam optimismul pentru viitorul țării. Credeam că în câțiva ani se vor produce schimbări radicale. Că vom trăi în comunism. Să văd cu ochii mei cum mor imperialiștii de ciudă. Cum putrezesc. Dar anii au trecut și totul, în fond, a rămas pe vechi. Auzindu-mă ce-am gândit, un fior rece mi-a trecut pe şira spinării: ce-i cu mine? m-am întrebat. M-am dus cu gândul prea departe. Asemenea idei duc spre pierzanie sigură. Nu e bine deloc pentru un secretar sovietic”.
− Este „personajul” Brejnev un personaj emblematic pentru scriitorii din Basarabia? Sau măcar pentru titlurile romanelor acestora (mă gândesc în primul rând la romanul lui Iulian Ciocan, „Înainte să moară Brejnev”, menționat și de dvs. în carte)?
Ar putea fi. Deocamdată se regăsește doar în titluri.
− Cât de greu este pentru un scriitor din Basarabia să publice la o editură din România? Și cum va reuși acesta să promoveze cu succes volumul în Republica Moldova, poate și în regiunea Cernăuților, unde v-ați născut?
Dacă ai un manuscris bun, ai toate șansele să fie acceptat de o editură vizibilă. La acest capitol lucrurile se rezolvă cumva. Problemele apar atunci când este vorba de promovare. Mi-aș dori ca cele mai importante rețele de librării din Țară să ajungă și la Chișinău, și la Cernăuți, peste tot unde se vorbește rămânește. Deocamdată, la Chișinău a fost deschsă librăria Cărturești.
− Am văzut în anumite capitole din „Măștile lui Brejnev” similitudini cu poveștile din 1001 nopți sau cu Decameronul, când vorbim despre acele rapoarte de investigație ale lui Aurel Zmeură. A fost o idee premeditată să alegeți ca un personaj să scrie mai multe povești în interiorul unei povești?
Pe măsură ce se accentua degradarea personajului, creșteau și orgoliile secretarului, care nu mai dorea să se ocupe de „fleacuri”. Aurel Zmeură este un element în plus la creionarea portretului acestui funcționar sovietic. Cu toată experiența și îndemânarea lui…. să se ocupe de fleacuri. Pentru așa ceva este bun și Aurel Zmeură.
− Romanul dvs. mi-a amintit, în privința teritoriului tipic și al fantasticului rural, cu romanele recente ale lui Tudor Ganea. L-ați citit pe tânărul autor român?
Am citit câteva cronici la cărțile lui Tudor Ganea. Cu părere de rău, ele nu se regăsesc în librăriile și bibliotecile din Chișinău. Abia aștept să le citesc.
− Ce pregătiți pentru viitorul apropiat, ce carte aveți în minte sau în sertar?
Lucrez la un nou roman, care a pornit și el de la o nuvelă. Este o incursiune în tranziția (devenită deja cronică) din Basarabia.
– Mulțumim.
(Sursă fotografii: EdituraParalela45.ro, pagina de Facebook a autorului. Sublinierile ne aparțin.)