Un fragment în avanpremieră din volumul „Casa cu flori de liliac. Un dialog despre memorie, exil și supraviețuire”, de Manuela Ghika-Oroveanu și Ana Iorga, în curs de apariție la Editura Corint, Colecția Istorie cu blazon.
Despre carte:
O cutie de carton, cu peste o sută de fotografii pe plăci de sticlă, a stat uitată aproape un secol. A trecut printr-un război, o naționalizare și un exil. Din ea a ieșit această poveste. Una dintre cele mai surprinzătoare cărți de memorie apărute în 2026.
Pe măsură ce generația care a trăit instaurarea comunismului dispare, mărturiile directe devin tot mai rare. Conversația dintre prințesa Manuela Ghika-Oroveanu și jurnalista Ana Iorga recuperează memoria unei familii care a pierdut totul și a fost nevoită să-și refacă viața în Occident..
Cartea nu urmează firul obișnuit al memoriilor. Este un interviu viu, cu umor și plin de tandrețe, în care jurnalista caută, verifică arhive și scoate la lumină documente, de la teza de doctorat a bunicului până la dosarele Securității. Întrebările Anei Iorga deschid mereu alte povești, iar din dialog se naște treptat și o cercetare istorică.
Manuela se naște în 1948, în anul în care conacul Ghika de la Budești e confiscat, iar numele familiei devine, peste noapte, motiv de persecuție. Și totuși, prima frază a cărții este: „Ce noroc să mă nasc într-o familie frumoasă!” În casa în care crește, regimul comunist a înghesuit 16 familii. Membrii lor stăteau la coadă la baie. Untul apărea pe masă de două ori pe an, iar părinții construiau, din nimic, căsuțe de păpuși de Crăciun și lecții de istorie în loc de basme.
Cum reziști când tot ce ai învățat acasă, demnitatea, buna-cuviință, respectul pentru celălalt, simțul datoriei, devine, dintr-odată, un lucru periculos? Tatăl, ofițer de Marină Regală, ajunge să împingă roaba pe șantier fără să-și piardă ținuta morală: „Atâta timp cât muncesc cinstit, munca asta nu e nicio rușine.” Bunica se poartă cu cei năpăstuiți mai bine decât cu ai ei. Iar copiii învață o lecție care spune totul despre acei ani: „Să nu spui niciodată că ți-e foame”, pentru că mama nu mânca aproape nimic, ca să le dea lor.
În 1971, trimisă la o prezentare de modă la Düsseldorf, Manuela, la 22 de ani, nu se mai întoarce. Refuzase să colaboreze cu Securitatea și știa că decizia avea să coste; în ultima clipă, spaima o cuprinde, pleca de lângă părinți, singură, într-o lume străină. Iar teama nu era doar pentru ea: fuga avea să se răsfrângă direct asupra celor rămași. Sora e dată afară din slujbă, casa e percheziționată, părinții interogați, iar ea este judecată în lipsă și condamnată la patru ani de închisoare.
Vor trece ani grei până reușește să-și scoată familia din țară. Din acea despărțire vine una dintre cele mai frumoase fraze ale cărții, scrisă de tatăl ei — un bărbat care nu spunea niciodată „te iubesc”, pe o scrisoare citită mai întâi de Securitate: „Nu știam că dorul poate să doară așa.”
Casa cu flori de liliac vorbește despre pierdere și demnitate fără nostalgie ornamentală. Dincolo de istoria unei familii, cartea păstrează vie experiența unei generații care a fost obligată să-și reconstruiască viața după ce a pierdut aproape totul.
Fotografiile au supraviețuit datorită Varvarei Șoita, o basarabeancă pe care doctorul o adăpostise cândva, când nu avea unde să se ducă. Ani la rând, femeia a păstrat plăcuțele de sticlă pentru familia care avea să se întoarcă. Iar în fiecare primăvară ducea un braț de liliac la mormântul lui.
Timp de mai mulți ani, Ana Iorga a reconstituit istoria familiei prin interviuri, documente de arhivă și dosare ale Securității.
Fragment în avanpremieră:
Să nu spui niciodată că ți-e foame!
Tatăl tău lucra pe șantier, mama își găsea cu greu un loc de muncă, dar toți erau nevoiți să improvizeze, ca să aibă din ce trăi. Cum făceau?
Mama a lucrat o vreme ca desenatoare tehnică la un Sovrom[1]. A avut slujbă doar până în 1952, când au dat-o afară. Până în 1962-1964 nu și-a mai găsit de lucru, n-a mai angajat-o nimeni nicăieri! Cum spunea că o cheamă Ghika, era respinsă imediat. Ca să mai câștige un ban, făcea figurație, dona sânge, copia partituri – era căutată de toți compozitorii, pentru că scria notele muzicale și desena foarte frumos, moștenise talentul tatălui ei. Când dădea sânge, venea cu mâna vânătă toată, dar pentru asta primea un sendviș și bani. Așa mai câștiga și ea. Îmi amintesc că avea migrene teribile și dureri mari de spate. Când a reușit în sfârșit să se angajeze, după 10 ani, a lucrat la fabrica de cărămidă și apoi la magazinul Muzica.
Tata, când avea bani, ne ducea pe sora mea și pe mine în Cișmigiu și ne plimba cu barca pe lac. Îmi amintesc cum vâslea și noi eram cele mai fericite.
Tanti Anișor, sora mamei, dădea lecții de germană, franceză, engleză și italiană. Tante Lucie, sora lui tata, lucra la un magazin loto. Era foarte talentată la gătit și așa mai câștiga un ban: făcea cozonac, sufleuri, tarte și le vindea. Gătea mâncărurile pe care le știa din copilărie, de la Budești. Făcea o pască fără brânză, doar cu smântână grasă. Rețeta ei de cozonac era incredibilă: 20 de ouă la un kilogram de făină, mult unt, nu știu cum și de unde făcea rost; frământa mult aluatul și îl lăsa enorm la dospit, opt ore, la căldură, nu avea nimeni voie să intre în bucătărie în timpul procesului. A avut două fete: Carmen, care era sclipitor de deșteaptă și a murit mică de tot, și Ana Maria, măritată Poulieff, verișoara mea primară.
Când i-am spus mamei o dată că mă doare stomacul de foame, doamna Tătaru, vecina despre care ți-am mai vorbit, m-a luat deoparte și mi-a explicat să nu mai fac asta niciodată. „Să nu-i mai spui mamei așa ceva. Să nu spui niciodată că ți-e foame, pentru că ea nu mănâncă aproape nimic ca să vă dea vouă!”, mi-a zis. Cred că am reținut lecția asta. Tata ne-a povestit mai târziu, la Paris, că, după ce am mai crescut, când treceam cu el pe lângă cofetăria Scala de pe strada C. A. Rosetti colț cu bulevardul, sora mea și cu mine întorceam privirea, ca să nu ne uităm la prăjituri și el să ne vadă și să fie trist că nu-și permite să ne cumpere. Eu nu mai țin minte momentul, dar tata a ținut minte și era foarte emoționat văzând că vrem să-l protejăm.
Acesta este un semn de mare delicatețe din partea unui copil.
Pentru că începusem să înțelegem, Domnica și cu mine, cât de mult se străduiau. Viața lor era compusă din multe renunțări. Când aveam 4-5 ani, tata m-a luat cu el într-o zi la talcioc[2]. Țin minte că luase de acasă o cutie tare frumoasă, în care erau multe obiecte, cred că era trusa lui de scule. Nu știam unde mă duce, dar eu eram fericită – lucra mult, era tot timpul plecat, îl vedeam rar și aș fi mers oriunde cu el, doar ca să mă bucur de prezența lui. A pus un cearșaf pe jos, a așezat cutia și alte câteva obiecte și am așteptat. Tata stătea drept și discuta politicos cu toți cei care intrau în vorbă cu el. Atunci am văzut oameni care se uitau la obiecte cu indiferență sau cu dispreț, le evaluau din priviri, mai dădeau cu piciorul în ele, ca și cum erau niște lucruri de nimic. Stăteam lângă el și nu înțelegeam ce se întâmplă. M-am ascuns în spatele lui și-am început să plâng. Nu-mi spusese nimeni ce e un talcioc și de ce suntem acolo. Ne-am întors acasă cu trusa cu scule, nu s-a vândut. Cred că am fost o singură dată la talcioc, nu am mai putut să suport. Pentru mine, asta e una dintre cele mai dureroase amintiri.
Într-o vreme, un tip foarte înalt și slab venea des la noi acasă. Cred ca era un om civilizat. Se plimba prin casă și se uita în jur. Aveam doar câțiva ani, dar observam că domnul acela îmi ia obiectele frumoase, asta m-a frapat. A început cu toată vesela, argintăria. Le punea într-un coș împletit imens, cu două toarte. Când venea el, plecau lucrurile cele mai frumoase din casă și eu nu înțelegeam de ce. Vedeam numai că dispar. Simțeam eu ceva, așa că pe domnul acela îl poreclisem Priză – în mintea mea de copil, priza trebuie să fi fost supremul rău de pe pământ, pentru că părinții ne tot spuneau să nu umblăm la prize ca să nu ne curentăm. Mama și tata nu ne-au povestit însă niciun moment că erau nevoiți să vândă lucrurile cele mai frumoase ca să putem supraviețui.
Cel mai frumos cadou
Care sunt cele mai vii amintiri ale tale de când erai mică?
Seara, mama mă lua în brațe și mă punea pe pervaz, ca să pot vedea luna. Stăteam la fereastră și spuneam: „Pa, Luna!”. Nu voiam să adorm dacă nu salutam luna înainte. Acum mă întreb ce făceam oare în nopțile în care luna nu se vedea?
Vara se auzea ciripit de păsărele, era plin de păsări în arbori și în tufa de liliac. De atunci ador eu vrăbiuțele. Iarna, mă uitam pe fereastră cum ninge, brazii de vizavi erau acoperiți de zăpadă, crengile atârnau greu. Și noi aveam pomul de Crăciun, cu lumânări aprinse. Era tare frumos.
Participai la împodobitul pomului?
Mai măricică, da. Făceam ghirlande din hârtii colorate. Tata ne-a făcut o sanie și câte o casă pentru păpuși. Îți voi povesti.
Cum erau Sărbătorile în copilăria ta?
De Crăciun, decorațiunile pentru brad le făcea mama, cu hârtii, cu poleială, cu ce găsea. Tata a făcut o dată un brad până în plafon în camera de pe colț, unde stăteau bunicii paterni, și a chemat pe cineva care s-a îmbrăcat în Moș Crăciun. Domnica s-a speriat și a început să plângă. Bradul era o surpriză și l-am găsit împodobit. Nu aveam foarte multe decorațiuni de brad, dar în perioada aia se găseau mandarine și le puneam în brad, erau foarte frumoase. Mama le tăia în două, punea un fitil și un pic de untdelemn în coji și ieșeau niște mici candele superbe. De Moș Nicolae, ne puneau în pantofi câte o mandarină și o nuia totdeauna.
De Paște, se făcea pască și se vopseau ouă, venea Iepurașul, iar noi soseam mereu prea târziu, când mama ne spunea că tocmai atunci plecase Iepurașul, așa că noi alergam să îl prindem. Primeam mereu câte un cadou. Țineam post în Săptămâna Patimilor. Mama era catolică, dar nu sărbătoream Paștele catolic, mergeam doar la slujbă la Catedrala Sfântul Iosif. Mama primea o hortensie de la tata și una de la unchiul Sandu Beldiman.
Care e cea ma prețioasă amintire a ta despre strădania părinților?
De un Crăciun, părinții n-aveau bani să ne cumpere cadouri. Dar au făcut cu mâinile lor un cadou pentru fiecare. Tata ne-a construit, surorii mele și mie, câte o casă din lemn pentru păpuși. Dar nu orice casă: era o casă cu etaj, cu pod, cu sufragerie, bucătărie, salon, bibliotecă, dormitor. Și cu mobile înăuntru. Tata a făcut dulapul, l-a împărțit în două, a făcut rafturi și umerașe din lemn, cu sârmă. A făcut un bufet cu uși în partea de jos și cu rafturi sus, cum erau cele în care se puneau dulcețurile, o masă de sufragerie cu două fotolii și patru scaune. Și mama, în dormitorul căsuțelor, a făcut salteaua pentru pat, cu pernă, cearșafuri și pătură. Ce putea fi mai frumos? Tata a lucrat la casele pentru păpuși când venea de la lucru, seara, în pod, ca să nu-l vedem. Noi aveam patru, cinci ani.
Ce cadou minunat! Străduința părinților de a ne face fericiți cred că e cea mai frumoasă dovadă de iubire. Mai ales în vremuri grele. Îmi amintesc că într-un an, de Paște, după moartea tatălui meu, am primit de la Iepuraș o pereche de cizme din piele întoarsă splendide, în două culori, care erau greu de găsit și cu siguranță destul de scumpe. Am fost foarte fericită și i-am spus mamei: „Ce bine că mi-a adus Iepurașul cizme, genial, în felul ăsta nu mai trebuie să-mi cumperi tu, că și așa nu avem bani!” Mama a zâmbit și a fost de acord că era „un noroc” extraordinar.
Avea dreptate, norocul extraordinar e sufletul minunat al părinților. Nu aveau bani, dar aveau iubire și dorința de a ne face plăcere. Erau vremuri în care nu puteau merge în magazine să cumpere un cadou, dar oamenii inventau cadouri. Aveau ceva special în suflet, niște calități extraordinare. Puteau crea ceva valoros din nimic.
Simțeai neajunsurile? Mi-ai vorbit deja despre mâncarea insuficientă. Aveați cu ce să vă îmbrăcați?
Mama ne îmbrăca cu ce avea, cu ce găsea. Sora mea și cu mine purtam de la una la alta. Nimeni nu prea avea. Îmi amintesc că, în clasele primare, mi-au tăiat vârfurile la pantofi, ca să-mi iasă degetele-afară, pentru că-mi crescuse piciorul și nu aveau bani să-mi cumpere pantofi. Mama se îmbrăca cu rochiile pe care le avea dinainte de război, pe care le ajusta și transforma, pantofii erau toți dinainte de război.
Țin minte că sora mea și cu mine spuneam „Doamne-ajută” că aveam uniformă. Dacă eram invitate undeva, mergeam în uniformă sau mai purtam din lucrurile mamei. Ceilalți nu veneau în uniformă, dar noi nu aveam altceva de îmbrăcat.
Pe urmă adolescente, la 16-17 ani, mai luam fuste de la mama. Erau niște fuste plisate din tergal. Cumpărase mama o fustă și o purtam toate trei. Tante Sanda, sora mamei, era deja la Paris în 1965, pentru că unchiul meu avea Parkinson și ea s-a zbătut foarte mult să obțină permisiunea de a pleca cu el, să se poată trata în Franța. Și mereu avea mereu nevoie de bani pentru tratamentul lui. Cumpăra haine ieftine din celebrul bazar Tati din Paris și i le trimitea bunicii mele în țară. Mămăica le vindea, plătea celor care o ajutaseră pe tante Sanda cu bani și ce mai rămânea punea deoparte. Dacă mai rămânea ceva.
Tata, nenorocitul de el, își învelea picioarele cu ziare în pantofi ca să nu-i fie frig, talpa era dezlipită complet și nu mai putea fi reparată, așa că-și lega pantofii cu sfoară ca să țină talpa lipită. Vai de capul lui, săracul. Altfel, cămășile lui de mătase cu monogramă erau cârpite, cârpitură de cârpitură. Prima lui cămașă nouă a primit-o de la sora mea și de la mine, când am început să lucrăm.
Dar asta nu l-a împiedicat să fie vesel întotdeauna. Erau veseli amândoi. Nimic nu i-a împiedicat să trăiască din plin și să profite de fiecare moment, în aparență, cel puțin, ce era cu adevărat în sufletul lor nu știu. Pe noi ne-au protejat tot timpul.
Cine-i cârpea cămășile lui tata?
Mama. Mama cârpea genial ciorapi și tot ce mai era de cârpit.
Exista înainte un minim personal în casă, care să calce, să spele. Cine făcea treburile casnice după ce nu ați mai avut personal?
Da, bunicii au avut personal: valet, bucătăreasă, femeie de menaj. Nu mai aveam bucătăreasă, singurul care rămăsese era valetul, Sandu. Era basarabean și el servise la masă înainte. Apoi a rămas să-i ajute pe Mămăica și pe Tătăica. Bunica gătea. Și Sandu îi făcea cumpărăturile, nu mai era angajat, dar a rămas să locuiască în casă.
Nu vă mai permiteați să-l plătiți?
Nu.
Și a rămas din loialitate?
Da. Mămăica nu mi-a prea povestit, nu a considerat că era așa de important. Mama Veta și Mama Lina veneau o dată pe săptămână, mai spălau și mai curățau. Una curăța, cealaltă spăla și călca. Eu le-am mai prins. Mama Veta era mică și cocoșată și rea, ea făcea curățenia. Ne certa pe noi, copiii, tot timpul. Mama Lina era grasă, avea mâinile deformate, sărăcuța de ea, toată viața ei a spălat. Spăla în baie, de mână, se apleca, era o muncă infernală. Apoi punea cazanul pe plită, la bucătărie, punea rufele la fiert și mai și călca. Se făcea scrobeală[3], ca să fie tari gulerele cămășilor. Nu avea vreme să se ocupe de noi, să ne mai și certe.
Și când n-au mai putut munci deloc, tata mergea la ele și le făcea cumpărăturile. Mama Veta nu avea copii. Săraca, cred că nu a luat-o nimeni, așa era de afurisită. Mama Lina avea copii, dar tot tata se ducea să-i facă cumpărăturile. Tata a făcut același gest pentru contraamiralul Horia Macellariu, comandant al Forței Navale Maritime Române în Al Doilea Război Mondial, un erou. Horia Macellariu[4] a fost distrus de comuniști, a făcut 16 ani de închisoare în regim de exterminare la Jilava, Aiud, Râmnicu Sărat și Gherla iar, după eliberarea din 1964, a trăit într-o sărăcie cruntă până la sfârșitul vieții. Tata l-a ajutat mereu după ce a ajuns la Paris, îi trimitea tot timpul colete în țară: conserve, cafea, ciocolată, medicamente, îmbrăcăminte.
Uitându-te în urmă, ce apreciezi cel mai mult din comportamentul membrilor familiei tale?
Mămăica spunea întotdeauna: „Cu servitorii și cu străinii trebuie să te porți mult mai bine decât cu propria familie”. Nu ai dreptul să îi privești de sus sau să ai o purtare înjositoare. Trebuie să ai un mare respect pentru ei, asta mi-a rămas în minte mereu. Că trebuie să te comporți foarte bine cu toată lumea, dar mai ales cu subalternii. Bunica era foarte apropiată de servitori și le spunea pe nume. Lui Sandu Artimon îi spunea Sandu, el era le maître d’hotel înainte. Bunicii îl prețuiau, el pe ei de asemenea.
O femeie de menaj pe care o aveau bunicii înainte de comunism a plecat din casă cu lucrurile noastre, a furat așternuturi brodate și fețe de masă frumoase din zestrea mamei. Târziu, în anii ’70, tata a primit un aviz să meargă la poștă, că are un pachet. Când l-a adus acasă și l-au desfăcut, mama a recunoscut obiectele din pânză din vechea ei zestre. Alături de ele era și o scrisoare de la acea femeie, care-i scria mamei de pe patul de moarte. Îi înapoia lucrurile și-i cerea iertare.
[1] Sovromurile au fost societăți economice româno-sovietice, create după 1945. Au fost prezentate oficial ca mijloc de plată a despăgubirilor de război. În realitate, ele controlau sectoare importante ale economiei și se ocupau de exploatarea resurselor țării (petrol, lemn, cărbune), o mare parte din producție fiind direcționată către URSS. Au funcționat până în 1956.
[2] În primii ani ai regimului comunist, multe familii istorice, deposedate de proprietăți prin naționalizare și confiscări, rămase fără slujbe și fără nicio sursă de venit, au fost nevoite să-și vândă bunurile personale în talciocuri, care erau un fel de târguri de vechituri. Obiectele de familie – mobilier, argintărie, veselă, bijuterii, tablouri, cărți sau haine – erau vândute pe nimic. Talciocul, ca fenomen social, devine un simbol trist al destrămării vechilor elite și al penuriei.
[3] Scrobirea era o metodă tradițională de apretare a hainelor, folosită mai ales pentru cămăși, gulere, manșete, șorțuri sau fețe de masă, ca să devină rigide, netede și să arate curate mai mult timp. Se prepara o soluție – scrobeală – pe bază de amidon (din grâu, porumb sau cartofi) dizolvat în apă. Această soluție se aplica pe hainele spălate deja, iar după uscare și călcare, întărea țesătura. Materialul devenea mai tare, mai neted și ușor lucios.
[4] Horia Macellariu (1894-1989) a fost unul dintre cei mai importanți ofițeri ai Marinei Regale Române. A fost contraamiral și comandant al Forțelor Navale Maritime în cel de-al Doilea Război Mondial. A coordonat una dintre cele mai importante operațiuni de evacuare navală a 130.000 de militari români și germani din zona Odessa și Sevastopol în aprilie-mai 1944, iar după 23 august 1944, a contribuit la evitarea distrugerii portului Constanța și a flotei române. În timpul regimului comunist a fost arestat, condamnat și închis timp de 16 ani, în perioada 1947-1964. În închisoare, a fost supus, ani la rând, unor condiții de detenție extreme, fără medicamente, cu hrană precară, perioade de izolare totală și sancțiuni dure. După eliberarea din închisoare, a fost reabilitat și i s-a redat gradul de contraamiral.
***
Despre autoare:
Principesa Manuela GHIKA-OROVEANU este fiica Principelui Leon Ghika (din ramura Ghika-Brigadier), ofiţer de marină, şi a Marcelei Pandelescu. Este urmaşa directă a domnitorilor Gheorghe Ghika şi Grigore I Ghika şi descinde, prin femei, din familiile Mavrogheni, Bogdan, Balş, Filipescu, Rizo-Rangabé, Evpraghioti. Prin familiile Mavrocordat şi Hrisoscoleo, descinde din neamul Muşatinilor şi din Ştefan cel Mare.
La 20 de ani, a devenit manechin și a realizat prezentări de modă, ședințe foto și reclame pentru haine, produse și accesorii românești. În 1971, a plecat din România comunistă și s-a stabilit la Paris, unde s-a măritat cu scenograful Ion Oroveanu, descendent și el al unei familii boierești românești. În Franța, a fost consultant de stil în magazinele Structure și Mulberry din Paris. În prezent, se ocupă de recuperarea memoriei și de apărarea valorilor morale ale înaintașilor săi.
Ana IORGA este prezentatoare de televiziune la Antena 3 CNN și lingvist la Institutul de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”. Doctor în filologie la Universitatea din București.
A realizat sute de reportaje, documentare, interviuri și transmisiuni live. Prezintă jurnale de știri și emisiunea lingvistică Pe cuvânt. A transmis live de la unele dintre cele mai importante evenimente din istoria recentă: beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika, Funeraliile Regelui Mihai I al României, vizita Papei Francisc în România, Jubileul de Platină al Reginei Elisabeta a II-a.
A realizat documentare despre fenomene sociale grave și evenimente fundamentale din istoria României: România de sânge albastru, Mica Românie Mare, Împăcați cu păcatul, Și ne izbăvește de cel rău.
A publicat, în calitate de coautor, cărțile Mesele de odinioară (2015), Marea Unire pentru cei mici (2018), Cartea curajului și a candorii (2022) și Punctuația limbii române (2025). A primit premii pentru jurnalism și știință: Medalia de bronz la New York Festivals (2019) la categoria Current Affairs pentru reportajul Românce ucise în tăcere și Premiul Academiei Române (2013) pentru contribuția la cartea The Grammar of Romanian, publicată la Oxford University Press.
