Carti Carti de fictiune

Lecturi adictive: Ultima din clanul Stanfield, de Marc Levy

“Ultima din Clanul Stanfield”, de Marc Levy
Editura Trei, Colecția Fiction Connection: serie de autor, București, 2018
Traducere din limba franceză de Aliza Peltier

Cu povestea sa anuală, Marc Levy, o adevărată Șeherezadă a timpurilor moderne, dă iar lovitura la public, spre invidia elitelor literare care-l ignoră pentru a 18-a oară, în cei 18 ani de carți publicate-câte una pe an. Înfruntând vremuri grele pentru comerțul de carte, librarii din toate colțurile lumii au iar un prilej de bucurie de la o vreme-ncoace. Odată ce noua carte a lui Marc Levy a ajuns pe rafturile lor, asistăm la o adevărată serbare a vinului nou de Beaujolais.

Cu vânzări demne de un Dan Brown francez, Marc Levy nu este totuși menționat în nicio antologie modernă, fiind mai degrabă mediatizat ca un autor ale cărui cărți se citesc prin metrouri ori la plajă și ai căror cititori sunt în majoritate cititoare, fapt care pentru unii denotă a priori un conținut literar frivol, bun de disprețuit pentru literatura de mare clasă. Pare frustrant că pe de o parte se aud lamentări despre lipsa de interes a publicului pentru lectură, iar pe de alta, că acestă invazie din librării, la apariția cărțiilor lui Levy, nu este totuși luată-n seamă.

Oare ce te face să alergi și tu împreună cu valul acesta de cititori de toate vârstele și nivelurile intelectuale după cărțile lui Marc Levy, acum, că tocmai ai terminat-o pe ultima, cu același detestabil comportament adictiv, acela de citit pe nerăsuflate?

Orice carte din cele 18 am alege respectă un același tipar, este un fel de „la même Jeanette, autrement coiffée”. Și totuși, momentan, nimic nu-mi poate fi mai plăcut decât gândul că, între demachiant și încărcătorul telefonului, am în geantă cartea abia începută, care-mi va face timpul petrecut în aeroport și drumul de 5 ore mai puțin monoton.

Obsedant.  Oare cine anume a putut scrie unor persoane separate de mii de kilometri distanță, necunoscuți unul altuia, câte o scrisoare cu conținut identic, care ațâță la dezlegarea unui teribil secret de familie legat de propria mamă, despre care n-au știut de fapt nimic adevărat toată viața?  Mă-ntreb: stiu eu totul despre părinții mei atunci când ei erau la vârsta mea? M-ar interesa oare o incursiune în trecutul lor, dacă cineva mi-ar spune că habar n-am ce secrete aș putea descoperi acolo?  M-ar putea oare afecta pe mine dezvăluirile unor secrete din trecutul părintelui meu?

„Nu cunosc decât două soiuri de oameni… cei care au probleme și cei care le rezolvă.”

Textul se lasă parcurs extrem de ușor, dialogurile au umor, imposibilul devine posibil, se avansează pe mai multe planuri: pe de o parte, un trecut (baza întregii intrigi polițiste) care lămurește treptat o poveste din vremea războiului purtat în Franța de cei din Rezistență, de soldați din țările aliate și de evrei care pun mâna pe arme în loc să fugă mai repede înspre America.  Pe de altă parte, această poveste alternează cu o alta din anii ’80, în care avem de-a face cu noul val feminist, cu libertate de tip bi-sexual, cu prieteni așa cum visăm fiecare și pe care nu prea-i găsim la tot pasul. Două planuri paralele, alternînd însă și acestea cu un al treilea, acela din prezent, în care personajele în vâstă de 30 de ani urmăresc să descopere adevarul despre părinții lor, pe când erau la vârste asemănătoare cu ale lor.  Deci trei generații, cea tânără marcată de cele precedente. 

Succesiunea de evenimente pe trei planuri temporale este pur și simplu aiuritoare. Dacă mai ai și  un Deficit de Atenție, neapărat trebuie să iei o amfetamină înainte s-o citești.  Dacă nu știați, noua generație de cititori cu acest sindrom foarte la modă este generația “Adderall” (cea “Prozac” e de-acum demodată), și ea se plictisește cam repede.  De aceea, avem autori ca Marc Levy.  Cititorii aceștia trebuie să termine cartea și autorul câștigă acest pariu. Deviza pare să fie „Nu -pot -lăsa cartea- din -mână, -mâncați -fără mine”.

Dar cine este oare personajul-cheie care împinge către toate aceste căutări, aceste alergături din Anglia în Statele Unite și de-acolo în Quebec și ne ține și pe noi în mare tensiune? Nu vom afla decât la sfârșit de tot, ridicând sprâncenele deja ridicate de Botox și fluierând a pagubă, fiindcă nu ne așteptam ca tocmai coana-mare să fie personajul cheie al atâtor căutări, nu ne așteptam nici ca ura să se transforme-n dragoste cât ai bate din palme (deși nu le-am bătut, ca să nu ne scape cartea din mână) și nici ca timpul până la aterizarea avionului nostru să ni se fi părut atât de scurt.

Plauzibil totul, nimic de reproșat domnului Levy, în caz că ne-ar suspecta că-i căutăm vreun nod în papură. La nivel de roman polițist, povestea este rotundă, ușor de priceput de la un IQ marginal normal în sus.

Finalul însă este salvator, metaforic, consolând cititorul îngrijorat că și-ar fi pierdut vremea cu un simplu roman polițist și lăsându-i impresia de mai mult decât atât. Aceast tip de final este caracteristic tuturor romanelor lui Levy, deși aici nu mai avem și partea de ficțiune pe care ne obișnuiserăm s-o găsim la celelalte, ceea ce le dădea acea imponderabilitate, plăcută cititorului mai înclinat către poezie. Ceva mă face să bănuiesc că succesul global, cel care se măsoară în cifre de vânzare, va fi și mai mare la aceast ultim roman, tocmai pentru că de data aceasta finalul nu va mai da probleme niciunei perechi de emisfere cerebrale. Ca psihiatru, mi se pare că succesul acestui tip de literatură are în vedere setea subcorticală pentru plăcerile urgente, fără să mai vorbim și că timpul cititorului de astăzi costă bani. Romanele-fluviu sunt demult desuete pentru generația ADHD. Planeta se grăbește.

Dar apropo de scurtat timpul… Un film făcut după carte.  Cartea se citește în cinci ore, filmul se parcurge în mai puțin de două. Acest roman poate fi deci și un scenariu perfect pentru un alt film, pe care Spielberg va ști să-l folosească, tăindu-ne respirația pentru încă două ore din viață, probabil până la sfârșitul anului acesta, așa cum ne-a promis.

Cu “Just Like Heaven”(2005), cu Reese Whiterspoon si Mark Ruffalo în rolurile principale, Spielberg a obținut acum 13 ani de la Levy drepturile de producător al filmului după primul său roman, “Și dacă e adevărat”, vândut în întreaga lume în milioane de exemplare și tradus in 49 de limbi.  Din păcate, rezultatul a fost o comedie-siropel cu elemente de SF, care a dispărut din memoria amatorilor de filme bune câteva luni mai târziu, spre deosebire de carte.  Să sperăm că noul film după această “poveste a unui secret de familie tulburător“ nu va avea aceeași soartă.

Puteți cumpăra cartea: Libris.ro/Cartepedia.ro.

Articole similare

Dansatoarea lui Degas, de Kathryn Wagner

Mihaela

O altfel de normalitate. „Tabachera din Bagombo”, de Kurt Vonnegut

Corina Moisei-Dabija

Cea mai frumoasa carte din lume si alte povestiri, de Eric-Emmanuel Schmitt

Mihaela

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult