Carti Literatura romaneasca Recomandat

Lunetistul, de Marin Mălaicu-Hondrari

Lunetistul”Lunetistul”, de Marin Mălaicu-Hondrari

Editura Polirom, Colecția ”Ego. Proză”, Iași, 2013

Moto: ”Știi care e problema, Constantin? l-a întrebat ea, uitându-se în sus, poate spre fereastra camerei lui, poate spre cer. Problema e că tu continui să crezi că ne-ar fi fost mai bine împreună, pe când eu nu cred asta. Însă cred că ne-am putea vedea mai des.”

Nu judecați această carte după titlul ei sau după impecabila copertă realizată de Radu Răileanu (fotografia fiind realizată de Alexandra Văcăroiu)! Dacă aparența vă duce spre un roman policier sau unul de acțiune, nu este deloc așa. Chiar dacă ocupația din prezent a lui Constantin este aceea de mercenar, de asasin profesionist, capabil să ucidă la comandă pe oricine pe o sumă de bani sau să intre fără efort în orice fortăreață, așa cum ne va dovedi în carte, acțiunile sale sunt plasate undeva în umbră, autorul căutând să descopere resorturile gândirii personajelor, motivațiile acestora, aducându-ne aproape de un roman psihologic perfect.

De altfel, Carlos, scriitorul de succes vânat de asasinul profesionist (care pare, în unele pasaje, un alter ego al lui Marin Mălaicu-Hondrari), mărturisește în interviul ficționalizat de la finalul cărții: ”Când am început să scriu Fereastra cu maimuțe, mai întâi m-am gândit la orele de veghe încordată a unui lunetist, dar apoi mi-am dat seama, scriind, că de fapt voiam să scriu despre el în afara misiunii sau între două misiuni. Romanul a dobândit un caracter evaziv pe măsură ce evitam să vorbesc despre crimele sale. El e un militar și ucide militari, dar o crimă e o crimă și crimă rămâne, numai că eu nu puteam să scriu despre așa ceva, tot evitam, tot amânam, construcția începea să se fisureze din simplul motiv că îl vedeam pe personaj incapabil de crimă și mi-am dat seama că tocmai asta era marea victorie, că, pe urma mea, cititorul va rămâne și el cu impresia unui personaj neverosimil.”

Constantin primește într-o zi o comandă ciudată: trebuie să îl ucidă pe Carlos Murillo Ponti, un scriitor de succes al momentului, fără ca noua comandă să fie însoțită de un motiv plauzibil. Simplul nume al viitoarei sale victime declanșează în Constantin o adevărată sarabandă a amintirilor, pornind de la adolescență și până la dezamăgirea avută de pierderea primei iubiri autentice. Amintirile sale se împletesc aproape magic cu realitatea prezentului pe care îl trăiește, cu imaginile superbe ale ”fotografiilor pe care ar fi dorit să le aibă”, personajul lui lăsând uneori și pe celelalte să își spună propriul punct de vedere (cum o face Cristina, în ”Caietul Constantin” sau chiar Carlos, în interviul de la finalul cărții).

Fiecare moment al trecutului are un resort în prezentul lui Constantin. Carlos se dovedește de la început una dintre amintirile din Caraibe, pe când trebuia să ucidă un general dictator. Acolo l-a descoperit, acolo și-a dat seama că puștiul era ”adoptat financiar” de către o femeie din România, care s-a dovedit a fi chiar fosta iubită a lui Constantin, Cristina: ”Puștiul i-a spus că are o mamă în România, i-a explicat ceva, dar Constantin nu a fost prea atent, se uita la el cum scotea un plic și din plic o fotografie și din dreptunghiul acela de hârtie ce-și pierduse luciul îi zâmbea Cristina, un zâmbet neclar, așa cum fusese și viața lor împreună, dar un zâmbet, la urma urmelor, de care lui îi fusese dor.”

Dintr-o dată, suntem transpuși în trecut, undeva la Sângeorz-Băi (locul de naștere al autorului, de altfel), pentru a înțelege cum au decurs anii adolescenței lui Constantin (mi-a plăcut îndeosebi paragrafele despre întâlnirile Clubului Trimbulinzilor), cum a fost prima mare iubire, cea cu Cristina, care a lăsat și mai lasă încă urme, peste ani, în sufletele celor doi, cum s-a eliberat de casă, cum a locuit în prima sa garsonieră sau a făcut primii bani cu casete audio piratate. Peste toate, este această relație cu Cristina, pe care o iubește încă, căreia îi urmărește încă peregrinările în lume și îi stă, ori de câte ori poate, aproape.

Marin Mălaicu-Hondrari
Marin Mălaicu-Hondrari

Iubirea lui pentru Cristina pare că nu se pierde niciodată, dar este împărțită cu un dezgust pentru ceea ce a realizat această, după ce el a ”dispărut” din inima ei: încă de pe vremea când se aflau în orașul natal, ea l-a părăsit pentru Jim, un afacerist refugiat în ”Vila cu maimuțe”, împreună cu tatăl său, care avea bani și un posibil viitor de aristocrat, departe de ceea ce îi promitea Constantin, un tânăr sărac, fără ambiții dintr-un orășel complet provincial. Dezamăgirile ei sporesc însă, pe măsură ce se mută în Grecia și apoi în Spania, pentru a se refugia în cele din urmă în spatele cărților citite, a alcoolului (”Acum m-am întors la prietenii mei care nu m-au dezamăgit niciodată: literatura și alcoolul.”) și chiar în brațele unui amant… neașteptat. Constantin este mereu la pândă, sperând să o recucerească sau să o piardă definitiv.

Romanul ”Lunetistul” nu este însă cu atât mai puțin un roman de dragoste. Eu l-am privit ca un roman al alienării, ale despărțirii definitive de trecut, un trecut spre care Constantin a tânjit mereu, dar pe care îl dorește tot mai departe. Cristina, Carlos, părinții săi bolnavi, amintirile din locul natal îl trag mereu spre amintiri triste, spre dezamăgirile pe care le-a trăit și din care nu reușește să își revină. E nevoie de un declick major, de o falie între trecut și viitor pentru a reuși să fie fericit în noua sa viață: ”Constantin nu avea cum să nu remarce că îi călcase tatălui său pe urme, că dacă se asemănau în ceva, atunci era tocmai în incapacitatea de a sta locului, de a prinde rădăcini, de a-și așeza viața. Bănuia că exact ceea ce îl purtase pe tatăl său dintr-un loc într-altul îl purta și pe el; o nevoie primară de-a merge mai departe, o inapetență distructivă pentru lucrurile așezate, o căutare bezmetică a ceva mereu întrezărit, niciodată atins. ”Nu ai stare”, îi zicea maică-sa, și asta însemna că nu putea sta locului”.

Nu i-am citit cărțile anterioare ale lui Marin Mălaicu-Hondrari, deși i-am urmărit îndeaproape cariera scriitoricească, deși am fost mereu informat despre ultimele sale traduceri din literatura de limbă spaniolă. Cu toate acestea, doar lectura acestui cel mai recent roman – Lunetistul –  mă îndeamnă să caut și celelalte romane ale autorului. Construcția ”Lunetistului” mi-a amintit de romanul Amorțirea lui Florin Lăzărescu, citit de curând, ambele creându-mi impresia de romane proaspete, cu personaje care par atât de reale, încât se identifică rapid cu noi sau cu cei din jurul nostru. Ai nevoie de un asemenea roman, de prospețime, de o asimilare cu personajele, de o modalitate de a renunța la trecut? Sau aveți nevoie de un roman pe care îl veți înțelege? Atunci vă recomand ”Lunetistul”!

Puteți cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom sau de aici, în formă electronică.

Articole similare

Prin blogosfera literară (13 – 19 noiembrie 2017)

Dan Romascanu

Inception (2010): un film, doua pareri II

Dan Romascanu

Prin blogosfera cinefilă (19 – 25 iunie 2017)

Jovi Ene

6 comments

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult