Vă invităm să citiți un fragment în avanpremieră din romanul „Ann din Anglia” de Julia Deck, în curs de apariție la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom. Traducere din limba franceza și note de Marina Vazaca.
Despre carte:
În aprilie 2022, mama Juliei Deck a suferit un atac cerebral. Potrivit doctorilor, șansele ei de supraviețuire erau extrem de reduse. Dar pacienta a sfidat diagnosticele. Și astfel începe o lungă călătorie prin labirintul spitalelor și al instituțiilor de îngrijire în speranța recuperării. În tot acest timp, Julia își reamintește povestea vieții ei: o femeie născută într-o familie engleză din clasa muncitoare, pasionată de literatură, care ajunge să-și schimbe destinul, se mută în Franța și se îndepărtează, nu fără conflicte, de familia rămasă în Anglia. Pe măsură ce Julia își reconstituie trecutul, ea descoperă un lucru straniu, poate un secret – un unghi mort în propria descendență. Și numai mama ei, cu capacitatea de a vorbi grav afectată, ar fi în măsură să răspundă la întrebările pe care ea și le pune. O carte splendidă despre memorie, o explorare a legăturilor dintre scris și viață și, mai presus de toate, un gest de iubire al unei fiice față de mama sa.
„O scriitoare uimitoare… Există în roman ceva dintr-un cal nărăvaș mânat de o inteligență lucidă… de o furie, de o iubire incredibile.” (Daniel Pennac, France Inter)
Fragment în avanpremieră:
Mama este internată în secţia de monitorizare chiar de ziua mea, când împlinesc patru zeci şi opt de ani. Îmi dau seama că, timp de patruzeci şi şapte de ani, pe 18 mai, mi‑a scris câte o felicitare cu scrisul ei rotund şi ferm, inimitabil, şi că acum s‑a terminat cu asta. Nu sunt deloc în formă. Pri‑ etena mea Florence se oferă să vină cu mine la spital. Îi spun Nu, apoi Da, şi mergem împreună cu taxiul. Afară e foarte frumos. Aceeaşi primăvară îndrăcită din timpul primului lock‑down.
Când am acceptat transferul la noua secţie, am crezut că ansamblul spitalicesc este conceput după acelaşi model militaro‑igienist din secolul al XIX‑lea. Deşi, circulând pe jos sau cu bicicleta, mi se păruse că pe trotuarul de vizavi, construcţiile nu au acelaşi ştaif. Am crezut că mai erau şi alte clădiri în spa‑ tele faţadelor aproximativ recente, scorojite pe la colţuri. Era clar că un asemenea decor nu putea adăposti un loc de tratament.
În Evul Mediu, în lumea islamică, se construiau bimarestane[1], adică locuri pentru bolnavi – construcţii solide, cu cupole şi arcade, dispuse în jurul unei curţi cu fântână, ca să fie răcoare, şi cu galerii acoperite, pe toate laturile, pentru ca bolnavii să se poată plimba la umbră. Considerându‑se că decorul este esenţial pentru cură, după cum a des‑ coperit şi psihanaliza cu o mie de ani mai târziu, pacienţii erau aduşi pe o uşă, şi ieşeau pe alta, după terminarea tratamentului. Între timp, veneau muzi canţi să le cânte. Bimarestanele au funcţionat secole de‑a rândul, fiind gratuite şi destinate bărbaţilor şi femeilor de condiţie modestă. Se credea că bolnavii trebuie să fie bine primiţi pentru ca starea lor să se îmbunătăţească. Pe plan arhitectural, Occidentul contemporan îşi manifestă mai ales dorinţa de a‑i distruge.
Ignorând funcţia elementară a spaţiului şi locului, aceea de tratament, noua clădire nu transmite decât o înclinaţie brutală de a distruge tot ceea ce ar mai putea fi salvat dintr‑un om. Mai întâi, Florence şi cu mine nu găsim intrarea. Ne izbim de uşi glisante care nu glisează, păzite de un agent de securitate total absorbit de telefonul mobil. Un instrumentist plătit cu acelaşi salariu ca să le cânte două ore pe zi pacienţilor ar fi cu siguranţă mai util decât un paznic la intrarea într‑o secţie de geriatrie, dar cine sunt eu ca să‑mi dau cu părerea. Cu hârtii doveditoare, consimte să acţioneze mecanismul uşilor. Un birou de primire stă pără‑ sit în faţa unei uşi închise. Adevăratul birou de primire se află la etaj, are o tejghea, iar în spatele ei, o secretară. Ne ignoră ostentativ, până când strig la ea, ceea ce e ridicol pentru că în afară de noi nu mai e nimeni pe culoar. O întreb unde este mama. 3B, răspunde ea cu greu, înainte să tragă oblonul peste tejghea.
Ca şi faţada, pereţii au aceeaşi culoare numită convenţional „somon“ . La fel de bine i s‑ar putea spune „piersică“ , deşi piersicile nu au nici ele nuanţa bolnavă de portocaliu care le poartă numele. Renunţând la orice încercare de a masca realitatea, am putea spune că această vopsea este roz‑deprimant, un roz oximoronic, într‑un anume fel, pentru că se abate de la funcţia lui firească de a sugera vioiciunea şi înnoirea, pentru a desemna o stare morbidă. Cât despre linoleum, nu văd cum i‑aş descrie mai bine nuanţa, decât caracterizând‑o drept galben‑pişat. Tuburile de neon inserate în tavanul fals se pişă pe podea jeturi de lumină perfect inodore. Astfel, acest cadru a reuşit să creeze o paletă senzorială contra naturii, să deturneze în mod pervers vocaţia culorilor.
Salonul 3B este mult prea mic pentru două paciente, îmi fac loc printre măsuţele rulante, scaune, ustensile medicale. Mama stă aşezată pe intervalul dintre pat şi dulap. Storurile sunt pe jumătate trase peste cerul senin, iar partea de jos a ferestrei este acoperită cu o folie opacă. Încăperea seamănă cu un mormânt, iar mama se uită rătăcită în gol, cu un firişor de apă gelificată închegat pe bărbie. Ies pe culoar, unde izbucnesc în plâns. Puţin mai departe, Florence o consolează cu amânări pe o doamnă în vârstă care o imploră să‑i pună capăt zilelor. Bate la o uşă zăvorâtă cu un cod electronic şi reuşeşte să extragă din birou o rezidentă. Tânăra mă mângâie pe umăr şi mă întreabă ce s‑a întâmplat. Îmi închipui că e oarbă şi surdă sau ajunsă prematur în această stare din cauza acelui coridor care te face să‑ţi intre bine în cap că eşti un nimic, că nu meriţi să exişti, cu atât mai puţin să fii tratat pe banii societăţii. Peste vreo zece zile, mă linişteşte rezidenta, medicul îmi va stabili o întâlnire ca să discutăm PROIECTUL meu. Simt că nu ne vom înţelege. PROIECT, în gura rezidentei, este un cuvânt pudic folosit pentru a te face să crezi că viitorul este rezultatul unei alegeri deliberate, deşi totul este în aşa fel făcut încât să fii lipsit de orice formă de liber arbitru. PROIECT, după mintea mea, înseamnă să faci un plan în vederea înfăptuiirii unui lucru dorit. Dar nimic din ce se petrece aici nu‑mi stimulează nici pe departe dorinţa. Ce se petrece aici are legătură cu viaţa şi cu moartea, şi nu are niciun fel de legătură cu vreo fantasmă antreprenorială.
Seara, iau calmante care mă liniştesc, fără să mă facă să adorm. Sosesc la Nantes a doua zi la prânz, cu ochii umflaţi, palidă şi nervoasă. La gară mă aşteaptă profesorul de istorie‑geografie. Îi spun imediat că nu mi‑s boii acasă, că de fapt sunt la capătul puterilor şi că era cât pe‑aci să nu vin. M‑am înarmat cu tot ce e mai neplăcut. Doar aşa mă pot ţine pe picioare în pasarela acoperită cu sticlă, pe care trebuie s‑o parcurgi ca să traversezi calea ferată. Profesorul nu e peste măsură de impresionat. Dimpotrivă, pare calm şi foarte înţelegător. Mă las condusă în maşina lui şi rămân încruntată până la liceu. Documentarista şi profesoara de franceză au pregătit o gustare. Mâncăm în clasă, apoi începe imediat întâlnirea cu elevii. Le sclipesc ochii, mi‑au citit cartea, au multe întrebări. Ies şi eu din insomnie, din spital. Ne agăţăm de cuvintele care se fac punţi între noi, peste viaţa obişnuită. Ne energizăm reciproc, ne aplaudăm. După o oră, mai am o întâlnire în librăria prietenei mele Charlotte, care va fi moderată de prietenul meu Bernard. Totul decurge foarte bine. Bem ceva împreună, apoi iau din nou trenul spre Paris, şi dorm ca lemnul. Dimneaţă vine instalatorul ca să adapteze baia pentru nevoile unei persoane cu handicap. N‑am curaj să‑i mărturisesc c‑a venit degeaba: l‑am chemat ca să‑i fac pe plac asistentei sociale, ca să mă bălăcesc în mlaştina celor asistaţi social. După‑amiază mă duc la spital. O găsesc pe mama la fel de abătută, în mormântul ei, iar la orizont tot nu se vede nicio persoană care să se ocupe de recuperare. Mă prăbuşesc din nou, iar seara sunt iarăşi în tren, ca să ajung la târgul de carte de la Montpellier. Ajunsă către miezul nopţii, regăsesc o mulţime de cunoştinţe. Dintr‑odată, viaţa redevine acea succesiune minunată de trenuri şi hoteluri, aşa cum ar fi trebuit să continue mereu, o viaţă în stare de imponderabilitate, departe de tot ce te ţintuieşte la pământ, tristeţea, problemele. Sâmbătă dimineaţă, în piaţa centrală a oraşului, lumea se bucură de primăvara asta nebună.
[1] Din cuvântul persan bīmārestān, locul bolnavilor.
***
Despre autoare:
Julia DECK s-a născut în 1974, la Paris, dintr-un tată francez și o mamă britanică. După ce a studiat literatura la Sorbona, a petrecut un an la New York, unde a lucrat în domeniul editorial. Vreme de câțiva ani a predat studii de jurnalism. Este autoarea a cinci romane, apărute la Éditions de Minuit: Viviane Élisabeth Fauville (2012), Le Triangle d’hiver (2014), Sigma (2017), Propriété privée (2019) și Monument national (2022, Premiul Jean-Freustié).
