Melancolicul Cehov și umorul lui Mălăele: „Livada de vișini” la Teatrul Național „I.L. Caragiale” București

Revenirea s-a făcut cu o piesă cehoviană, care poartă și atmosfera epocii (de la îmbrăcăminte la personaje, numele lor și apăsarea istoriei), dar care, în mod paradoxal, este și extrem de actuală. Zilele acestea, vorbim din ce în ce mai des despre întoarcerea acasă, pentru că a venit timpul ca mulți dintre românii care au plecat în Occidentul visat acum 10 sau 20 sau 30 de ani simt că distanțarea nu mai e necesară, că au îmbătrânit și este necesară stabilirea într-un loc pe care-l pot simți ca „acasă”. Plus că nici exilul, nici Vestul nu mai sunt așa cum erau sau păreau acum 30 de ani. Așa că unii decid să se întoarcă acasă, întocmai ca această familie aristocratică rusă care se întoarce la moșia de demult și o descoperă atât idilică, așa cum e livada de vișini, cât și înglodată în datorii. Așadar, unde e mai bine, la Paris sau acasă?

De la acest filon actual pleacă impresiile mele asupra acestei piese de teatru, dar asta nu înseamnă că nu există și un puternic sentiment că totul este clasic și… cehovian. Costumele își păstrează croaiala timpului, numele personajelor sunt aceleași ca în original, ambianța este destul de redusă, dar adaptată formulelor clasice, la răscrucea timpurilor și a imperiilor. Vedem ultimele urme ale țarismului și întrevedem transformarea celor săraci în oameni mai bogați, o egalizare care duce spre transformările sociale și ascensiunea unor categorii până atunci marginalizate, ce vor veni la conducere (sub forma comunismului) la doar câțiva ani după scrierea piesei. De altfel, unul dintre personaje, „studentul etern” Trofimov, are puseuri de proletar revoluționar ușor de identificat, așa cum Lopahin trece de la nivelul de slugă (urmaș de mojic) la posibilitatea de a negocia și chiar de a cumpăra el însuși livada de vișini.  Iată așadar că nu e vorba numai de actualitate în piesa regizată de Horațiu Mălăele, ci și de o adaptare perfectă a societății rusești a acelor timpului.

Tocmai de aici rezultă o formă de umor – marcă autentică Horațiu Mălăele – care pare împrumutată nu numai din Cehov (are și el influența sa, tocmai de aceea e necesar să recitim clasicii!), dar și dintr-o zonă pur românească a hazului de necaz. De altfel, tocmai personajul interpretat de regizor are, în ciuda vârstei și a bolilor, unele dintre cele mai realiste replici, condimentate cu un umor negru, absurd și, tocmai de aceea, atât de omenesc. De altfel, sunt mici replici umoristice care împânzesc întregul text și care fac parte din farmecul piesei.

Nu aș putea încheia fără să pun accentul și pe interpretarea foarte bună a actriței Ofelia Popii, care nu are cusur în niciun rol pe care l-am văzut. Desigur, nu se poate egala remarcabila prestație din Faust (nu cred că va mai fi altceva la fel, așa cum am scris în recenzia mea), dar Ranevskaia este un personaj care i se potrivește perfect, atât din punct de vedere fizic, cât și al eleganței gesturilor și trăirilor sale, o femeie care se întoarce acasă, care simte că acel acasă este cel mai frumos loc de pe pământ, dar care nu este mereu în ipostaza de a avea puterea să se adapteze schimbărilor din viața ei și a societății. Așadar, uneori exuberantă, alteori tristă, mai mereu incapabilă de a lua decizii ferme și de a se adapta la transformările inevitabile ale vieții și istoriei, este o melancolică tipic cehoviană.

Acea melancolie pe care o are și Ranevskaia, dar și cam toate personajele din jurul ei, o tristețe destul de discretă a oamenilor care simt că lumea lor se schimbă sau se destramă. Aceștia nu găsesc puterea și nici curajul de a schimba ceva în propria viață. Vânzarea livezii de vișini este deseori invocată, beneficiile par la  prima vedere chiar viabile (stingerea datoriilor și asigurarea unui viitor decent), dar această familie este pradă melancoliei sau chiar nefericirii – membrii ei au ezitări la fiecare pas al licitației, convinși că viitorul este bun chiar dacă ei nu fac nimic să-și ajute norocul, care nu vine niciodată singur.

Tocmai de aceea, e o piesă tipic cehoviană, după cum e și una marca Horațiu Mălăele: avem melancolie, după cum  avem și suficient umor, avem atât tristețe, cât și râs, tocmai pentru că personajele suntem noi, cei care sperăm ca norocul să ni se schimbe fără ca noi să facem nimic în privința asta. De văzut!