Graba nu face din „Jucătorul” o carte minoră
Despre „Jucătorul” se spune adesea că ar fi o carte scrisă pe genunchi, o comandă onorată în pripă de un Dostoievski presat de termen. Eu o citesc altfel. Pentru mine, graba e chiar materia romanului, iar luna aceasta se împlinesc 160 de ani de când a fost dictat, între 4 și 29 octombrie 1866. Momentul cade bine și pentru publicul bucureștean: la Sala Atelier a Teatrului Mic, Dostoievski e pe afiș cu „Crima și pedeapsa”, în regia lui Radu Iacoban, cu Ionuț Vișan.
Miza era cât se poate de concretă. Dostoievski semnase cu editorul F. T. Stellovski un contract riscant: dacă până la 1 noiembrie 1866 nu preda un roman de cel puțin douăsprezece coli de tipar, Stellovski căpăta dreptul să-i publice operele timp de nouă ani, până la 1 noiembrie 1875, fără să-i plătească nimic. Scriitorul își pusese, practic, propriile cărți în joc. Mi-e greu să nu văd aici, cu mult înainte de prima pagină, o oglindă a romanului însuși.
Experiența de la Wiesbaden a intrat în roman
Dostoievski a jucat pentru prima dată la mesele din Wiesbaden în 1863, iar până în 1871 a revenit des la Baden-Baden, Homburg și Saxon-les-Bains, de multe ori începând cu un câștig mic și pierzând mult mai mult la sfârșit. Tot în 1863, într-o scrisoare către sora primei sale soții, povestind primele reușite, scria că știe secretul: „e teribil de prostesc și de simplu, e doar o chestiune de a te ține mereu sub control și de a nu te înfierbânta niciodată, oricum s-ar întoarce jocul” (traducerea îmi aparține). Romanul, plasat într-un oraș german faimos pentru apele lui tămăduitoare, este, cred, istoria felului în care acest secret nu rezistă.
Aproape tot ce ține de lumea aceasta și-a schimbat între timp forma. Scrisoarea trimisă cu poșta, ca aceea din 1863, a ajuns de mult mesaj pe telefon. La fel, ruleta din saloanele stațiunilor germane se joacă astăzi și într-un cazino online. Neschimbat a rămas omul de la masă, cel care își promite calm și îl pierde, iar despre el scrie, de fapt, Dostoievski.
Termenul a fost respectat, iar povestea a continuat
Metoda cerea două persoane și o disciplină de fier. Dostoievski își nota părți din poveste, apoi i le dicta Annei Grigorievna Snitkina, una dintre primele stenografe din Rusia, care le transcria și le copia curat pentru el, acasă, noaptea. Revista americană Literary Hub numără 26 de zile de lucru sub presiune, iar pe 29 octombrie romanul era gata și trimis lui Stellovski.
Anna avea să-și scrie apoi propriul capitol în istoria cărții rusești. Pe 8 noiembrie, Dostoievski a cerut-o în căsătorie, iar ea a acceptat. Mai târziu, ca să-l ferească de contracte ca acela cu Stellovski, a ajuns să-i tipărească ea însăși operele, devenind, după cum notează aceeași revistă, prima femeie din Rusia care a publicat cărți pe cont propriu.
Din acest octombrie a ieșit un roman care se citește și azi și care stă la baza operei lui Prokofiev din 1929. Nici cinematograful nu a ocolit luna aceea. Filmul sovietic din 1981, „26 de zile din viața lui Dostoievski”, poartă numărul zilelor chiar în titlu, iar în 1997 regizorul maghiar Károly Makk a adus aceeași perioadă din viața scriitorului pe ecran.
Calmul din scrisoare se destramă în roman
Povestea e spusă la persoana întâi de Alexei Ivanovici, un preceptor, iar vocea aceasta face din roman mai mult decât o pildă: din interior se aude cum se destramă calmul recomandat în scrisoarea din 1863. Ajunge o scenă: bunica, sosită în oraș, îi cere lui Alexei să-i fie ghid, vrea să joace și câștigă o sumă mare. De aici încolo, nimeni din jurul ei nu mai judecă la rece. În afara cărții, lecția are o formă mai puțin romantică. Jocul pe bani nu e lipsit de riscuri, iar cine simte că pierde controlul poate suna gratuit la 0800 800 099, linia programului Joc Responsabil.
Calendarul schimbă lectura romanului
Recitit luna aceasta, „Jucătorul” mi se pare mai puțin o confesiune și mai mult o probă de rezistență: povestea unui om sigur că se poate stăpâni, scrisă de un autor care nu-și putea permite să-și piardă cumpătul înainte de 1 noiembrie. O cronică de pe acest site despre filmul „Amarga Navidad” observa că scrisul „produce claritate, însă nu modifică substanța evenimentelor”, iar fraza se potrivește și aici: dictarea a limpezit povestea, dar Dostoievski a mai jucat la mesele germane până în 1871. Un singur avertisment pentru cine ia romanul din raft în octombrie: calendarul acelor săptămâni explică ritmul cărții, nu și adâncimea ei, care se arată abia la a doua lectură.
