„Scrisoare către tata”, adaptare de Edith Negulici după Franz Kafka
Traducere din germană de Mircea Ivănescu
Distribuție: Mircea Dragoman
Regia: Cătălin Bocîrnea
Asistent regie: Rebecca Rauh
Scenografia: Raul Cioabă
Scenotehnică: Paul Stroia
Univers sonor: Cosmo Stanciu
După trecerea a o sută de ani de la moartea scriitorului Franz Kafka opera lui continuă să fie neaşteptat de actuală, iar „Scrisoare către tata”, reprezintă una dintre cele mai personale și vulnerabile dintre scrierile sale. Condiţie ce ar fi fost poate diferită dacă ar fi ştiut că va fi citită de atât de mulţi oameni, dar nu şi de cel căruia i-a fost adresată. Aceasta din urmă a fost un punct de plecare perfect pentru o explorare atentă a relaţiilor interumane de acest tip, fiind, cu o acurateţe exemplară, reprezentată scenic de către Mircea Dragoman. Spectacolul este mai degrabă un fel de invitaţie către o reflecție profundă asupra relațiilor de putere și a nevoii de aprobare. Spectacolul a avut loc în data de 12 noiembrie la Institutul Goethe din Bucureşti, sub regia unei viziuni clare și printr-o performanță remarcabilă a actorului Mircea Dragoman, „Scrisoare către tată” s-a transformat într-o experiență captivantă şi emoţionantă. Fără să recurgă la prea multe „dispozitive teatrale”, cu o scenografie în care s-a mizat mai mult pe jocurile de lumină, pe scenă au fost expuse conflictele interioare și abisul comunicării specifice relației lui Kafka cu tatăl său.
Într-o confesiune profundă, asemănătoare cu monologurile din „Muntele vrăjit” de Thomas Mann, Franz Kafka a lăsat în urmă o scrisoare în care sunt analizate mai multe dintre problemele specifice familiilor, cumva încearcă să-şi explice de ce a fost mereu un străin în raport cu una dintre persoanele care ar fi trebuit să îi ofere tot suportul de care ar fi avut nevoie. Chiar dacă este vădit nemulțumit de comportamentul patern, Kafka nu îl atacă, mai degrabă cere lămuriri, răspunsuri unor dileme de natură emoționantă care nu îi dau pace nici în anii vieţii de adult, Ba chiar pare că își îndreaptă nemulțumirile asupra propriei persoane, simțindu-se prins într-un impas emoțional. Deducem că scrisul devine singura sa formă de rezistență, calea prin care încearcă să înfrunte autoritatea tatălui și, totodată, să salveze legătura lor fragilă.
„Scrisoarea către tata” nu reflectă strict criza adolescenței și rebeliunea față de figura paternă, dar pare că este un fel de mecanism prin care autorul încearcă să-și explice sieși de ce relația lui cu propriul tată nu a fost deloc una ideală, căutând, în același timp, să ofere o motivație comportamentului său. Textul este impresionant prin luciditatea cu care analizează conflictul lor. În mod ironic scrisoarea nu ajunge niciodată la cel căruia îi este destinată.
Mircea Dragoman se remarcă printr-un talent incontestabil, se pune în pielea unui fiu aflat în fața unei autorități strivitoare prin lipsa de compasiune, aşa cum reiese din cuvintele lui Kafka. Performanța actoricească a putut să ofere mai multă viaţă acestor cuvinte cu o forță rar întâlnită. Într-o interpretare care oscilează între expunerea fragilităţii şi a nefericirii celui care îşi expune sentimentele și furia reprimată. Mircea Dragoman reînvie obsesia lui Kafka pentru înțelegerea unei relații imposibil de definit, în care iubirea este constant înlocuită de frică și de nevoia de validare.
Structura spectacolului este una minimalistă, dar extrem de sugestivă, cu o scenografie multimedia în care sunt foarte bine îmbinate proiecțiile video prin care se reflectă stările lăuntrice ale personajului. Luminile și umbrele sunt folosite cu măiestrie pentru a sublinia contrastul dintre gândurile și sentimentele zbuciumate ale fiului și greutatea resimţită în încercarea sa de a comunica cu tatăl său. Un decor simplu, dar eficient, permite actorului să capteze întreaga atenție, minimalismul oferindu-i spațiul necesar pentru o explorare profundă a emoţiei conţinute în text. Astfel, spectacolul reușește să creeze un univers complex și vibrant, în care fiecare detaliu contează.
Fascinația pentru profunzimea gândirii lui Kafka se reflectă în fiecare frază rostită de Mircea Dragoman. Spectacolul pune în lumină nu doar complexitatea relației fiu-tată, dar și marile teme existențiale din opera autorului – teama de respingere, nevoia de înțelegere și imposibilitatea de a se afirma în fața unei autorități implacabile. Kafka se întreabă, adesea, cum poate un individ să-și construiască identitatea într-o lume în care, de cele mai multe ori, nu are acces la iubirea necondiționată a părintelui, iar „Scrisoare către tată” reînvie această întrebare cu o luciditate tulburătoare. Mircea Dragoman îmbină cu o naturalețe fermecătoare tensiunea dintre fragilitatea gândirii și energia furioasă a unui tânăr care încearcă să își găsească un loc într-o lume care nu îl înțelege.
Spectacolul își găsește punctul de echilibru între scopul pe care îl oferă Kafka scrisorii, acela de a îşi exprima punctul de vedere în faţa tatălui său și forța emoțională a interpretării actorului, captând esența unui conflict generaţional dureros. În această interpretare, nu este vorba doar despre povestea unui fiu care scrie o scrisoare pentru tatăl său, ci și o reflecție despre nevoia de validare, despre imposibilitatea de a se elibera de umbrele părinților, despre rănile nevindecate ale unei relații de putere.
Elementele de regie sunt poate mai greu de intuit în acest spectacol, dar se regăseşte în jocul actoricesc şi în modul în care sunt îmbinate cu măiestrie minimalismul scenografic cu un flux dinamic de lumini. Luminile nu sunt doar un decor vizual, ci elemente active ale spectacolului, ce amplifică tensiunea narativă. Imagini abstracte se contopesc cu momentele de tăcere, creând o atmosferă de izolare aproape insuportabilă, adesea folosite pentru a intensifica fragmentele de monolog, transformându-le într-un flux continuu de gânduri și reflexii.
Adâncirea în psihologia personajului printr-o abordare intensă, susținută de o scenografie modernă și un joc actoricesc de excepție, fac din acest spectacol o realizare remarcabilă. „Scrisoare către tată” nu este doar o evocare a operei lui Kafka, ci și o meditație asupra relației dintre copii și părinți, asupra complexității firii umane și a luptei sale pentru afirmare.
Nu pot să închei acest articol fără o confesiune, din momentul în care reușești să afli cum funcționează artele spectacolului de undeva din spatele scenei, devine greu să te bucuri într-un mod ceva mai experimental de un spectacol de teatru. După ce am absolvit teatrologia, am înțeles că există anumiți piloni care stau la baza unei reușite pe scenă, nu doar jocul actoricesc, chiar dacă primul instinct este de a te lăsa fermecat de ceea ce se vede, pentru că ăsta este mijlocul de expresie principal în teatru și alte asemenea arte vizuale (sau cel puțin în mare parte vizuale). Adaptările textelor sunt foarte importante, scenografia, poate mai ales regia. Cu toate acestea mi-am permis sa scriu într-un mod absolut „impresionist”, descriind mai mult ceea ce m-a cuprins la un prim impact: emoția.
Mă gândesc că trebuie să ai o viziune foarte profundă asupra unei text ce trebuie în principiu monologat, ceea ce cu siguranță am regăsit și în această reprezentație. Sarcina lui Cătălin Bocîrnea a fost una dificilă, regizorul în acest caz trebuie să ghideze actorul pentru a surprinde o anumită naturalețe, totul pentru a nu plictisi și pentru a nu cădea în derizoriu, ceea ce e foarte ușor când avem de-a face cu un text de o asemenea amploare și greutate. Pe de altă parte munca regizorului, în contextul actual, în care dispunem de atât de multe mijloace multimedia, poate fi prezent în elementele vizuale unde ar părea că nu și-a lăsat patina regizorul. M-am bucurat de o experiență singulară în contextul actual, în care emoția și confesionalul și-au dat mâna și ce frumusețe și profunzime au răzbătut din acest minunat pact.
Spectacolul oferă o oportunitate rară de a pătrunde în esența unui text tulburător, adus la viață cu ajutorul unei regii atent gândite, scenografii și a unui actor talentat. „Scrisoare către tată” reînvie o temă care rămâne la fel de relevantă astăzi cum era în urmă cu o sută de ani, atunci când Kafka și-a scris ultima scrisoare către un tată (pe) care nu l-a înţeles.
(Surse foto: foto afiș – goethe.de; foto actor realizată de Oana Nae teatrul-evreiesc.com.ro)
