„Barmanul de la Ritz”, de Philippe Collin
Editura Litera, Colecția Folio, București, 2025
Traducere de Andreea Năstase
Le Barman du Ritz, debutul în proză al jurnalistului Philippe Collin, este un roman publicat pentru prima dată în anul 2024, în limba franceză, de grupul editorial francez Albin Michel, iar în limba română, romanul a apărut în traducerea Andreei Năstase, cu titlul Barmanul de la Ritz, la Editura Litera, în anul 2025. Acest roman este o reconstituire a uneia dintre cele mai tulburi perioade din istoria recentă a Franței, și anume, ocuparea acesteia de către Germania nazistă, perioadă al cărei simbol devine hotelul Ritz. Romanul explorează relațiile ambigue care se creează între vechea comunitate pariziană, clientă fidelă a barului Ritz de pe strada Cambon, faimos pentru cocktailurile sofisticate ale barmanului Frank Meier, și ocupanții naziști, care devin atrași de atmosfera specifică localului. Miza romanului este aceea de a oferi o imagine cât mai nuanțată asupra evenimentelor și situațiilor care au survenit într-o perioadă istorică fără precedent. Într-o notă introductivă, cititorul este înștiințat asupra faptului că deși majoritatea personajelor sunt reale, acest roman rămâne o operă de ficțiune întrucât doar instrumentele literare pot oferi o imagine verosimilă a complexității evenimentelor abordate. Astfel, deși barmanul a fost o personalitate reală, o parte semnificativă din descrierea lui Frank Meier este fictivă, astfel încât personajul „este întru totul real și în același timp complet imaginar.” (p. 9).
Figura centrală a romanului este Frank Meier, barmanul de la Ritz, evreu născut în Austria, la Tirol, veteran din primul război mondial care se stabilește la Paris și a cărui artă a cocktailurilor va cuceri clientela burgheză a perioadei dintre cele două războaie mondiale. Structura romanului presupune două secțiuni, narațiunea propriu-zisă care urmărește desfășurarea evenimentelor din timpul ocupației și fragmentele din jurnalul lui Frank Meier. Hotelul Ritz, prin intermediul lui Frank Meier, devine un centru fragil al rezistenței simbolice în fața nazismului, adică din 14 iunie 1940 până în 25 august 1944, iar clientela franceză este nevoită să recurgă la diverse subterfugii pentru a supraviețui amenințărilor tacite ale ocupanților. Personajele care fac parte din această comunitate, artiști precum Blanche Auzello, Jean Cocteau, Sacha Guitry, Arletty, dezvoltă o relație ambiguă cu centrul puterii ocupante care se stabilește, la rândul său, la Ritz.
Originile lui Frank Meier sunt necunoscute personalului și cunoscuților localului, acesta fiind botezat catolic de către părinți și rămânând neînregistrat ca evreu. Neliniștea interioară a barmanului se intensifică pe parcursul anilor ocupației, cu precădere, atunci când acesta devine un intermediar între administrația hotelului, gazda ocupanților și familiile de evrei care căutau să fugă de represiunile naziștilor. Într-o situație similară se afla și Blanche Auzello, soția directorului hotelului Claude Auzello, evreică de origine, pentru care Frank Meier intervine de multe ori atât pentru procurarea de acte false, cât și pentru a-i facilita situația în contactul cu autoritățile. Pentru actrița Blanche Auzello, Frank Meier nutrește o iubire neîmpărtășită, fapt care îl face vulnerabil în contextul menținerii echilibrului dintre propria conștiința și nevoia de supraviețuire. Importanța acestei artiste cu tendințe autodestructive este semnalată încă de la început, romanul fiind dedicat acesteia cu următorul mesaj: „Pentru Blanche Auzello, unica regină de la Ritz.”
Romanul stă sub spectrul observației (motto) a romanului care îi aparține lui Ernest Hemingway: „Când visez la lumea, de dincolo, la rai, mă regăsesc întotdeauna transplantat la Ritz, la Paris.” Cuvintele lui Hemingway răzbat asemenea unui ecou pe parcursul întregului roman amintind de etosul reprezentanților generației pierdute, participanți la primul război mondial, printre care se aflau Hemingway însuși și F. Scott Fitzgerald. Familiaritatea cu aceste figuri ale boemei exilate la Paris îl transformă pe Frank Meier într-un individ cu un spirit rafinat, care recurge deseori la butade pentru a se adapta contextului opresiv în care se regăsește. Ultimele pâlpâiri ale boemei interbelice sunt completate, aproape fatidic, de variate acorduri de muzică clasică, fapt care intensifică tulburarea atmosferei generale. În timpul seratelor de celebrare a ocupanților, Frank Meier caută să își îndeplinească rolul cât mai bine, în pofida sentimentului de sfâșiere pe care îl resimte neîncetat; următoarea secvență arată maniera în care barmanul navighează acele ape tulburi: „Barul ajunge la viteza de croazieră, iar Frank simte cum trupul i se destinde. Își regăsește fluiditatea gesturilor, își dă silința, zâmbește, face sugestii. A redevenit coordonatorul jocului. Dinspre fonograf se aude, în surdină, Bach. Nivelul sonor din sală crește progresiv, conversațiile se leagă, cocktailurile se succed, stimulând apropierea convivilor.” (p. 115).
Barmanul de la Ritz este un roman remarcabil, atât pentru acribia datelor istorice menționate, cât și pentru sensibilitatea cu care este descrisă complexitatea acestor evenimente. Figura lui Frank Meier cumulează, de fapt, eforturile celor care au rezistat ocupației naziste, încercând să își păstreze echilibrul și umanitatea într-o lume care îi nega. Barmanul de la Ritz poate fi considerată o lectură fundamentală pentru pătrunderea și nuanțarea unor evenimente care, doar aparent, ar părea epuizate.
