Tre ciotole (2025) – Trei mese pe zi
Regia: Isabel Coixet
Distribuția: Alba Rohrwacher, Elio Germano, Silvia D`Amico
„Știu.” Tăcere.
Așa începe filmul Trei mese pe zi. Pare un lucru simplu: să știi, dar până la final, afli că de fapt nu știi mai nimic.
Cele două personaje principale, Marta (Alba Rohrwacher) și Antonio (Elio Germano), au o ceartă banală care se concretizează într-o despărțire. Destul de afectată, Marta se retrage în ea și pare că prelungește un tipar de comunicare defectuoasă, chiar și cu propria soră, Elisa (Silvia D`Amico). Se pare că cel mai bine comunică cu o figurină de carton în mărime naturală, recuperată de la gunoi, ce înfățișează pe starul coreean Jirko, căruia îi încredințează ceea ce o frământă. Acest mecanism de protecție interioară o va ajuta și mai mult atunci când primește o veste destul de îngrijorătoare cu privire la sănătatea sa. Este punctul în care dezvoltă o altă percepție asupra vieții sale și de acolo experimentează o deschidere mai mare față de cei din jurul ei. Am reținut interpretarea naturală a actriței principale, versatilitatea ei de a spune multe nerostind nimic, care mi-a încălzit inima ca-n alt film delicat văzut anul trecut, care încă îmi persistă în memorie: Hors-saison.
Această peliculă (adaptată după romanul scriitoarei Michela Murgia) este o poveste a lucrurilor mici foarte importante. De la regizoarea Isabel Coixet am mai văzut două filme (The bookshop și The secret life of words), care mi-au atras atenția, nu atât din punct de vedere al acțiunii, cât mai ales datorită a ceea ce am simțit, așadar îmi mențin părerea că este o maestră a detaliilor și a tăcerilor. Intervin în viață momente definitorii care ne pot modela/modifica perspectiva asupra a ceea ce poate fi viața, precum iubirea sau boala. Sunt multe lucruri de finețe în acest film care țin de micile noastre rutine, ciudățenii, modul în care ne percepem pe noi înșine și îi vedem pe ceilalți, mai ales ce se întâmplă cu noi când nu ne vede nimeni și aici aș putea menționa niște mingi aruncate cu putere ca expresie a furiei, rafturi goale ce expun abandonul, lipsa poftei de mâncare ce urmează lipsei de iubire, felul cum cade lumina pe lucruri și pe oameni și cum dezvoltăm mici obsesii cu privire la ceea ce credem că e important…
Mi-a plăcut la final introducerea prezenței muzicale copleșitoare a Ninei Simone (I get along without you very well), pentru a sublinia o concluzie înțeleaptă asupra a ceea ce se întâmplă când ne deschidem cu adevărat spre noi.
M-a atins foarte mult acest film intimist și profund. Cred că avem nevoie de mai multă răbdare să înțelegem ce se întâmplă în/dincolo de noi. Vă îndemn să vă apropiați de această poveste emoționantă de viață, cu mici/mari bucurii și dureri, toate acele începuturi și sfârșituri care îți arată, după cum spune Marta la un moment dat, că e vorba de ceva mai mult, chiar și dincolo de o iubire.
Film vizionat în cadrul festivalului Visuali Italiane – Noua Cinematografie Italiană în România (București, 2-8 martie 2026)
