Vă invităm să citiți un fragment în avanpremieră din romanul Pe unde înoată urechinii de Lucian Dan Teodorovici, în curs de apariție la Editura Polirom, în colecția „Fiction Ltd”.
Despre carte:
Într-un sat din nordul țării, în perioada comunistă, un copil este ucis în timpul „pușcăturilor” din seara de Înviere. Victima aparține însă comunității rome, în timp ce vinovatul provine dintr-o familie veche a satului, ceea ce complică lucrurile și le așază sub diverse semne de întrebare. Pe măsură ce trece timpul, adevărul capătă tot mai multe nuanțe, iar acestea, sub presiunea prejudecăților rasiste, tind chiar să-l înlocuiască în totalitate cu zvonuri și cu suspiciuni. Protagonistul, un copil de opt ani, și alți câțiva băieți care fac parte din aceeași gașcă sunt mai întâi martori inocenți ai nebuniei care cuprinde satul, însă psihoza colectivă a „oamenilor mari” n-are cum să nu-i afecteze, în cele din urmă, și pe ei. Un roman despre forța cuvintelor și a poveștilor, despre diferențele dintre adevăr și realitate, dar mai cu seamă despre cum rasismul nu are doar un caracter manifest, astfel încât să-l putem înțelege și izola, ci și unul lăuntric, transmis prin generații, care-l face dificil de recunoscut în noi înșine.
Fragment în avanpremieră:
Nu știam cum să facem. Voiam să vedem, normal, ce se întâmpla prin zona aia în care cei din deal adunaseră pești, doar că n-aveam cum. Nu puteam reveni la dâmb, că erau cei cinci acolo, iar aici, printre copaci, nu era nici o ridicătură, nimic. Și-atunci, Gil s-a prins de-o creangă și ne-a șoptit să-l aburcăm. Ne-am uitat la cei cinci, nu dădeau nici un semn că ne-ar auzi, unul dintre ăia trei băieți pe care nu-i știam chiar bine și-a aprins chiar o țigară și totul părea foarte calm, doar vorbeau între ei despre cum o să-i prindă și-o să-i caftească pe toți cei care trec. L-am aburcat pe Gil, iar pe urmă a reușit singur să se urce pe creanga următoare. De-acolo se vedea foarte bine, ne-a spus.
— Și? a cerut rapid amănunte Albert.
— Fug, a zis Gil.
Se-auzeau ceva țipete și-njurături din vale, dar nu părea cine știe ce. Sau poate nu se auzea la noi suficient de bine, m-am gândit eu.
— Fug toți de-aiurea, a explicat Gil. Ăia fug să scape, ai noștri după ei.
— Și nu se caftesc? a întrebat și Claudiu.
— Dacă nimeni n-a prins pe nimeni, a șoptit șuierat văru-meu, cum dracu’ vrei să se caftească?!
— Cum pana mea? a părut dezamăgit Pilu.
— Parcă-s cascadorii râsului, a dat din mână Gil, cumva dezamăgit.
După câteva clipe în care a privit atent și a ridicat un deget spre noi, să-ncremenim, a zis:
— Vin mai mulți încoace!
— Cine? Ai noștri sau ai lor? s-a aprins Pilu.
— Ai lor. Ai noștri îi aleargă din urmă.
Ne-am uitat spre cei cinci și am văzut că se agită. Ăla cu țigara a aruncat-o cât colo și a luat o poziție aplecată, cu un par în mână. La fel și ceilalți. Relu a ridicat mâna cu lanțul, iar jumate din el spânzura în jos, în timp ce nea Sile și-a dus coada de lopată deasupra capului. Au început să se agite și mai rău, se vedea că ăilalți erau aproape. Și-n câteva clipe au început s-apară pe lângă dâmb, iar cei cinci puși să păzească s-au repezit fiecare la care a apucat. Am închis ochii, că nu voiam să văd, doar că imediat Pilu a exclamat:
— Da’ ce pana mea fac ăștia?!
Și-atunci, pentru că prietenul meu părea mai degrabă mirat decât speriat, am deschis ochii, căci m-a făcut curios. Și-am văzut că Relu, chiar dacă ar fi putut să-l lovească fără mare efort cu lanțul pe unul pe care-l încolțise, a întins doar mâinile-n lateral și din când în când se făcea că dă cu capul spre el, dar numai atât. Nea Sile, tot așa, îl pusese jos pe unul și ținea coada aia de lopată deasupra lui, dar n-a făcut nimic, doar a înjurat un pic, până când ăla de jos s-a ridicat și-a fugit în lungul străzii. L-a urmat și omul lui Relu, când și-a dat seama că n-o să-l lovească cu lanțul. Și-ailalți trei la fel: nici unul n-a dat vreo lovitură cuiva, ci doar au alergat când spre unul, când spre altul dintre cei ce fugeau, au amenințat și-au înjurat de mama focului. Iar în cele din urmă, toți cei din deal au trecut ca prin brânză spre casele lor.
În scurtă vreme, au apărut și domnul Popovici cu alți câțiva dintre ăia care-i fugăriseră din spate pe cei din deal. Gâfâia și era nervos de nu se poate, așa c-a început să răcnească la Relu, la nea Sile și la ăilalți trei:
— Ce crucea mă-sii ați făcut?! N-ați pocnit pe nimeni, ce dracu’!? De ce v-am pus să stați aici?
— Matale ne-ai pus? Da’ ce, bre, te-a făcut cineva primar și nu știm noi? s-a răstit și Relu, enervat de înjurătura ăluia. Ne dai ordine de-acuma?
— Ce ordine dau eu, mă? Ce ordine? Nu ne-am înțeles într-un fel, ce mă-sa-n cur?!
— Ne-am înțeles cum ne-am înțeles, mai contează? Trebuia să-i omorâm? Am venit aici să le băgăm frică-n oase, nu să le facem felul!
— Mă, și-a aruncat domnul Popovici bâta la pământ, fierbând de nervi, cu voi nu se poate, mă! Vin putorile peste voi și nu vă pasă, mă! Dacă pot inventa că le-a murit un puradel numai ca să stoarcă de bani niște gospodari, unde credeți c-or să se oprească satanele astea? Că numai coarnele le lipsesc, în rest îs deja negri ca satanele! Unde-or să se oprească, mă? Nu știți? Vă zic eu: or să vină și-or să ne violeze femeile, or să ne omoare copiii! Asta or să facă! N-or să se lase până ne fugăresc pe toți, până la ultimul, din satul nostru! C-atâta vor, să ne dea afară de-aici, să ne ia pământurile, să ne ia casele, să ne ia dracului totul! Să rămână numai ei pe-aici!
Domnul Popovici urla toate cuvintele astea cu ochii ieșiți din orbite. Noi nu știam cum să stăm cât mai lipiți de pământ, să fim siguri că nu ne văd, și până și Gil s-a făcut una cu trunchiul copacului în care încă era urcat.
— Da’ matale de ce nu i-ai caftit acolo, bre? l-am auzit imediat pe Relu, iar din voce îmi dădeam seama că e în continuare nervos.
— Că nu i-am putut prinde, de-aia!
— Poate că n-ai vrut să-i prinzi, da? Pot să zic și eu asta. Ce, mă doare? N-ai vrut să-i prinzi, că una e să dai din cloanță că-i bați și-i mierlești și calci totu-n picioare, da’ alta-i când chiar trebuie să pocnești omu’!
— Să pocnești omu’, mă?! Ăștia-s oameni pentru tine? Bine, mă Relule! Bine, mă! Stai și comentează la filme, ca prostul, stai și vezi-ți de glumele tale, că totu-i bine și frumos la noi în sat, putem să ne vedem liniștiți de poante. Da’ ascultă la mine: nu mai trece mult pân-o să simți și tu pe pielea ta cât de oameni sunt ăștia! O să vă lămuriți cu toții, a urlat domnul Popovici rotindu-și privirea spre ceilalți, că ăștia-s niște satane, nu oameni!
***
Despre autor:
Lucian Dan TEODOROVICI s‑a născut pe 17 iunie 1975, la Rădăuţi. Este scriitor, regizor de teatru şi scenarist. Din 2017 este director al Muzeului Naţional al Literaturii Române Iaşi şi al Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT). În perioada 2002‑2006, a fost redactor‑şef al Editurii Polirom, unde a iniţiat, în 2004, colecţia „Ego. Proză”, pe care o coordonează şi în prezent. A pus în scenă diverse spectacole de teatru, a realizat câteva scenarii ale unor filme de lungmetraj, scurtmetraj şi de show TV. A debutat editorial în 1999, cu romanul Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi, Editura OuTopos, Iaşi (reeditat la Editura Polirom în 2005 şi 2022). A mai publicat: Circul nostru vă prezintă: (roman, 2002, 2007, 2020); Atunci i‑am ars două palme (povestiri, 2004); Celelalte poveşti de dragoste (roman, 2009, 2013); Matei Brunul (roman, 2011, 2014); Unu + unu (+ unu…) (dramaturgie, 2014); Cel care cheamă câinii (roman, 2017); Silvestru şi Marele Dictator (carte pentru copii, 2020); Mustaţa lui Dalí şi alte culori (pictoroman, 2020, în colaborare cu Felix Aftene). A obţinut diverse nominalizări şi premii literare în ţară şi în străinătate, printre care: nominalizare pe lista lungă a International Dublin Literary Award, 2020; Premiul special al cititorilor „Natalia Gorbaniewska”, în cadrul Premiului Literar al Europei Centrale ANGELUS, Polonia, 2015; Premiul pentru Proză al revistei Observator cultural, 2012; Premiul Naţional de Proză Ziarul de Iaşi, 2012; Premiul special al publicului la Gala Industriei de Carte din România, Bucureşti, 2012; Premiul „Cartea anului 2011”, oferit de revista Contrafort; Premiul literar „Augustin Frăţilă”, pentru cel mai bun roman al anului 2011; Premiul pentru Dramaturgie pe anul 1999, acordat de Ministerul Culturii. Cărţile sale au fost traduse şi publicate de edituri importante din diverse ţări, precum SUA, Anglia, Franţa, Germania, Spania, Italia, Polonia, Ungaria, Bulgaria sau Macedonia.
