Carti Literatura romaneasca

O experiență aproape supranaturală: ”ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”, de Alina Nelega

”ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”, de Alina Nelega
Editura Polirom, Colecția Ego Proză, Iași, 2019

N-am trăit pe vremea lui Ceaușescu ca adult. În 1990 terminam liceul, deveneam, în teorie, un adult liber, după revoluție. În realitate eram și eu și toți cunoscuții mei, cu toți ceilalți, de altfel, bolnavi, tarați, eram plasați deja pe niște orbite jalnice. Niște copii care speram prostește că vom avea totul, naivi, cu minți malnutrite, deja găunoși, învățați că cineva poate oricând să vină și să decidă pentru noi, peste noi, orice, oriunde. S-o citesc pe Alina Nelega a fost al naibii de greu, pentru că ea învie ceva foarte dificil de resuscitat. Dar este pur și simplu incredibil de bună la asta. A adus la viață ultimul deceniu comunist de parcă i-ar fi făcut respirație gură la gură, a trezit din morți nu grozăviile securității, ori actele de teroare, jocurile de putere, culisele cu turnători, cercurile de influență, nu, sau nu în primul rând, căci marea majoritate nu se confrunta cu asta, nu, a adus la viață mizeria din viețile noastre, mizeria aceea inconfundabilă care atingea totul, griul, ternul acela omniprezent de care nu scăpa nimeni. Era o moarte care pulsa în toți oamenii vii, era ceva stricat, definitiv alterat în toate manifestările umane, în staturile noastre emaciate.

E foarte bună Alina Nelega, pentru că odată intrat în universul cărții ești infestat instantaneu de o putreziciune, de un jeg jilav, de un miros de descompunere, spațiul se contractă, plămânii se comprimă, nu respiri bine, totul devine mic, strâmt, insuficient, claustrofob. Obiectele sunt diforme, sunt stricate, defecte, inutile, casele reci, cu gândaci și congelatoare ce se dezgheață noaptea lăsând o baltă dedesubt de la carnea înghețată, natura e alienată, există lipsă de contur, de orizont, de coerență, există ceva oribil și insidios, ceva vizibil și ceva invizibil în același timp, există absurd amestecat în meschin și promiscuitate diluată în orice cale, în orice propunere, compromis și ratare, roată-roată, de jur-împrejur, deasupra și dedesubt, există o imensă capcană, o groapă de gunoi, un fel de mormânt al oamenilor vii care se manifestă precum cei vii dar sunt toți morți, marionete, condamnați din start la o agonie pe viață, una suportabilă, una bine învățată, și de aceea odioasă.

Am crezut că n-o să pot citi, m-am simțit bolnavă, romanul are o forță extraordinară. Este implacabil, tăcut, irezistibil. Are un ritm uniform, ai impresia că e firesc, că îți vine natural, dar e ca atunci când bei apă cu înghițituri normale și paharul nu se îndepărtează de buzele tale, ci te obligă să bei încă mai mult, să înghiți ceea ce nu mai poți înghiți, ai vrea să respiri pentru că nu mai ai aer și te sufoci, dar fluxul rămâne neîntrerupt, e ca și cum simți că te îneci într-o piscină minusculă pentru că nu poți ridica capul din apa de zece centimetri.

Așa sunt și frazele, propozițiile, scurte, nu ca loviturile de baros ci ca loviturile suportabile, loviturile care cad ritmic, fără întrerupere, în același loc, până simți că nu mai poți, că asta te va pune la podea.

„Plouă mărunt pe malul Dâmboviței. Ilie încearcă s-o ia de mână, ea se smulge și o ia voinicește înainte, intră în prima gură de metrou, coboară în cazemata mirosind a picioare murdare și se așază într-un vagon rece. Pe jos, noroiul subțire, alunecos. Bocanci cizme și pantofi murdari, cu urme albe de ciment. O femeie tânără, supraponderală își masează discret varicele, are cearcăne adânci, fusta bejulie, tricotată e pătată la tiv cu noroi. Doi elevi în uniforme bleumarin se țin de mână, fata are părul nespălat, băiatul o pipăie lacom pe sub jacheta cadrilată, roșie, scămoșată. Prin zidurile tunelului se infiltrează apa in picături consistente, lumina palidă pâlpâie, dar nimeni nu pare îngrijorat, ea coboară ușurată la capăt, în lumina după-amiezii care se prelinge pe oameni și le anulează fețele, o să se întoarcă pe jos, ploaia o udă până la piele, orașul pare devastat de un bombardament subteran, mic, tăcut, în plină desfășurare. Nici măcar cozi nu vede pe la micile magazine cu vitrine goale, intră într-un restaurant cu autoservire, femeia îmbrăcată cu cojocel peste halatul alb-murdar îi spune că mâncarea s-a terminat. Măcar un ceai, cere ea, pătrunsă de umezeală. La ora asta gazul vine foarte încet, trebuie cam o oră să se încălzească apa. Țigara e amară, fumul rece, otrăvitor.”

Acest ritm de scriere, cu aceste propoziții mici ce stau înșirate în fraze ca niște pilule otrăvitoare, este aproape ritmul unei poezii contemporane. Dacă paragraful ar avea o altă spațiere, ar putea trece ușor drept o poezie. De altfel, cartea este un poem al micului comunism, acela  care se juca în liga H, acela care se găsea la colt de stradă, familiar, cotidian, care scobea în toți mărunt, insistent, fără odihnă și de aceea încă mai diabolic decât grozăviile mari și revoltătoare. În “Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat” se vede chiar acest lucru, că toți ne puteam construi într-un ungher al minții iluzia că suntem normali, că asta e viața, uite, ne descurcăm, trăim, nu murim, nu? Ințelegi în timp ce citești că ăsta a fost marele dezastru, surparea conștiinței, demolarea interioară și capacitatea noastră infinită de a ne minți. Când oamenii au înțeles era deja mult prea tîrziu. Așa cum arată cartea în două dintre punctele ei cheie, adevărul nu mai are nicio relevață și nu mai ajută pe nimeni. Adevărul este devastator pentru personajul principal, Cristina, la scară mică, cum devastator este și la scară mare. Este calea spre sinucidere socială, este calea pentu a obține un mare zero barat, ah! și cum o spune “vrăjitorul”:

“- Eu cred că ai luat-o razna, se enervează vrăjitorul, ascuțindu-și secera – ce pula mea tot vrei să scrii și ce mare adevăr o să scoți tu la iveală? Ce să afle lumea? Care lume? Ce-o să ne facă? Nimeni nu ne poate face nimic, nici tu, nici ceilalți, nici măcar iubitulconducător, nici măcar dacă mâine ați ieși toți în stradă, nici dacă ar apărea cărți despre noi, sute de cărți și zeci de filme și dacă toată presa occidentală ar vui, tot degeaba ar fi. Pentru că, să-ți spun un secret, nu există noi și voi. Iar tu – tu nici nu exiști.

Și ironia sorții este că, desi adevărul strica tot și nu valora nimic, personajul Cristina, ca și fiecare om care a trait în comunism, umbla în brațe cu propriul adevăr, unul care nu încăpea nicăieri, care nu se putea abandona în nici un loc, un adevăr insuportabil de care toată lumea voia să scape, să uite. La ce îți folosește că nu poți scrie, că nu poți iubi cum vrei, pe cine vrei, că cel care ți-a deviat toată existența e legat de tine prin ceva ce nu se mai poate desface? Toate aceste adevăruri, ce să faci cu ele? Cartea umblă și ea cu un mare adevăr în brațe, dar cine are curajul sa-l primească? Cine are nevoie să afle că minciuna era ambalajul care ne salva, ochiul închis și memoria scurtă, pactul, declarația din dos. Să fi un om cu care se poate colabora, în șoaptă, tovarăși, suntem rezonabili. Minciuna, gândul călduț, ca un cocon infect, că nu se întâmplă, nu te uita, nu te gândi, hai sa fugim la coadă, asta e important, trebuie să mâncăm, trebuie să trăim, au băgat pui, nu și-au băgat picioarele în viețile noastre, nu suntem distruși, anulați, avem repartiții, avem apartamente cu chirie mica, absolvim facultăți, statul ne educă.

Adevarul și comunismul, doar ele sunt incompatibile însă? Cum încape adevărul între oameni, cum încape în iubire?

“Crede că dragostea rezistă, că nu pune întrebări, că înțelege și iartă. Poate că dragostea și iertarea sunt același lucru, fiindcă dragostea nu te înjumătățește, ea te  îmbogățește, că doar de aia aduce daruri. Iar darul Cristinei, pe care-l dă pentru prima dată, o costă aproape la fel de mult ca un cuțit în stomac, e un dar otrăvit, suferă și cea care dăruiește și cea care primește. Dragostea poate ucide, nu intră în combinație cu adevărul, sunt ca materia și antimateria. Adevărul este mai puternic decât dragostea, o picatură de adevăr ajunge într-o mare de dragoste. Nimic bun nu poate să iasă de aici.“

Alina Nelega mai are mici adevăruri care vin pe neașteptate, din lateral, așa ca placările din rugby. Pe mine m-au prins total nepregătită observațiile referitoare la conviețuirea dintre maghiari și români. Cu toate acestea, aici nu este un meci, o partidă, și dacă pare că este, totuși, cred că are ca final un scor alb. Nu înțelegi că unii sunt mai buni sau mai răi, ci doar că sunt diferiți, că trăiesc aceiași grozăvie, că micul român Ștefan poate găsi iubire în casa ordonată a Ilikăi, unguroaica, și bundas kenyer și mâncărică de dovlecei.

„…era doar o iluzie că un scriitor care trăiește în România putea vorbi mai liber într-o altă limbă. De fapt, voi, ungurii, sunteți la fel de români ca și noi…”

 

„Trec pe lângă clădirea Teatrului Național, slab luminată ….. Dar și asta e o clădire veche și frumoasă, zice ea, ca să restabilească echilibrul pierdut. Desigur, doar e fostul teatru maghiar. Ei, pe naiba, acesta e teatrul nostru național. Nu, teatrul a fost construit cu bani de la Budapesta și a fost preluat de români  în decembrie 1918 de la un mare om de cultură, actor, cineast și regizor, Janovics Jeno. Foarte frumos, dar acum e al nostru și gata, prezentul contează. Bineînțeles, de asta n-ați fost în stare să puneți măcar o placă pe el, nu dați doi bani pe memorie și adevăr, vă inventați istoria și habar n-aveți unde trăiți.”

Alina Nelega are o lipsă de pedanterie  în scris, are ceva direct, chirurgical și în același timp, perfect. Folosește cuvintele ca un croitor care taie material ce ajunge la limită, pe o masa unde nu există surplus, nici rest, și poate de aceea totul are sens maxim, nimic nu prisosește, nimic nu e în van, nu sunt paragafe, fragmente în plus,  sau degeaba, sensul este întâiul mereu, înțelesul le strange pe toate laolaltă, ca ața care coase bucățile de pânză și face un întreg, o haină care îmbracă perfect corpul pe care stă. E o haină fără broderii, fără buzunărașe, fără volane, ori ținte, ori paiete. Pentru că less is more aici. Este o haină reală, autentică, nu un costum de scenă.

Ficțiunea Alinei Nelega este ca o exhumare, e ca și cum comunismul, precum un om, s-a  întors din morți. Pentru mine a fost o experiență aproape supranaturală, pentru că am trait într-un climat extrem de convingător în timp ce am citit cartea. Dacă în alte cărți apariția elementelor care definesc perioada mă deranjează ca ceva ce am văzut de prea multe ori, aici ele nu aduc deloc senzația de element refolosit, de recuzită. Deși știu totul, cartea este surprinzătoare datorită ochiului scriitoarei și a manierei în care scrie. Asta este cel mai valoros lucru în carte, cotidianul mărunt al marii anomalii surprins de ochiul acesta lucid dar de o finețe înaltă. Deși știu, mă impresionează de parcă abia acum văd prima dată.  Văd prin ochiul unui om care a înțeles totul,  care a simțit totul. A omului care a fost crocodilă, pentru că nu s-a simțit bine drept crocodil și care a vrut să ajungă exact la locul potrivit, în delta Nilului. A omului care a fost la final lurlugeană cu aspect de înger, ei i-am vazut sângele pulsând în trupul ca de sticlă și i-am văzut creierul cu tot ce gândea. Și ea se întreba dacă e stricată dar dacă citești cartea știi că n-are cum de vreme ce știe atat de multe lucruri. Uite, vă las o definiție a organului pe care crocodila, lurlugeana șI autoarea o știu toate trei.

“Organe interne, organe genitale, organe de simț – și, pe lângă toate, mai există un Organ, un Organ peste organe, deasupra tuturor, care ținea sub control ficatul, stomacul, creierul, păi creierele tuturor erau subordinate Organului, trebuia să asculți de Organ, comanda la Organ, Organul cel mai mare, cel mai tare, decide tot, Organul te vede, Organul te aude, Organul te păzește, te pedepsește dacă ai greșit, omul are nevoie de Organ, omul nu e singur în univers, Organul e peste tot, ca vântul și ca ploaia, nu te poți împotrivi Organului, cu Organul nu se discută, Organul e Dumnezeu, indefinit și present, e alfa și omega, suntem fiii și fiicele Organului, Organul e în noi, Organul suntem noi.”

Nu mai pierdeți vremea cu lecturi mărunte, citiți cartea Alinei Nelega. Pentru că n-am zis nimic despre femeia Cristina, despre iubita Cristina, despre legătura gay și ce însemna să-ți treacă prin cap să construiești  așa ceva în perioada aceea, n-am vorbit despre rolul ei de mamă și despre ce era o femeie în societatea aceea cu testicule până la genunchi, cu bărbați  care vedeau în jurul lor femele și foarte rar femei, n-am vorbit nici despre două bucăți de text din ultima parte care nu mi-au plăcut, dar a contat prea puțin, pentru că restul mi-a plăcut suficient cât să nu mai aibă nimic altceva relevanță, n-am zis o vorbă despre intelectualul, studentul, chiriașul, angajatul, vecinul și părintele din sistemul comunist.

Dacă suntem norocoși, poate mai scrie ceva Alina Nelega. Altfel o vom avea în manualul de literatură drept autoarea cu doar două romane, din care unul care face cât șapte.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: Respiro.org, Polirom.ro, Eazi.ro)

Articole similare

Momente, de I.L. Caragiale

Jovi Ene

Sensul nopții, de Michael Cox

Iulia Dromereschi

Un număr de magie scos dintr-o pălărie: Pălăria președintelui, de Antoine Laurain

Iulia Dromereschi

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult