Editorial Recomandat

Fragment în avanpremieră: ”Un bob de grîu”, de Ngũgĩ wa Thiong’o

Un bob de grauFilme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Un bob de grîu”, de Ngũgĩ wa Thiong’o, apărut de curând la Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom, în traducerea Alexandrei Fusoi. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:

Considerat capodopera lui Ngũgĩ wa Thiong’o, romanul Un bob de grîu urmăreşte destinele unui grup de săteni chiar înainte de proclamarea independenţei Kenyei faţă de Imperiul Britanic, în 1963, după revolta Mau Mau. În centrul poveştii se află Mugo, un om bîntuit de un secret teribil. Personajele care-l înconjoară se află într-o strînsă legătură cu momentele importante prin care trece Kenya şi, după cum o arată numele lor, sînt purtătoarele unor simboluri cu o mare încărcătură istorică: bătrînul Warui (rîul), care face legătura între marile etape din evoluţia poporului; Gikonyo (buricul), în care ceilalţi văd cordonul ombilical ce leagă generaţiile între ele, şi nevasta sa, Mumbi, numită astfel după mama simbolică a poporului gikuyu. Mugo însuşi poartă numele unuia dintre cei mai veneraţi profeţi ai comunităţii şi este onorat în roman ca mîntuitor al poporului său. Pe măsură ce ni se dezvăluie destinele întortocheate ale sătenilor, într-o naraţiune în care miturile se împletesc cu trimiteri la personaje istorice reale, sub ochii noştri ia naştere o poveste despre compromisuri inevitabile, prietenii trădate şi iubiri puse la încercare.

Fragment în avanpremieră:

La gară, mulţimea şi trenul i se părură lipsite de interes lui Karanja. Era obosit, avea un gol în stomac. Entuziasmul pe care îl simţise când era şi Mumbi de faţă se năruise. Ochii lui o căutau în zadar pe Mumbi în mulţimea agitată.

Ca de obicei, femeile erau îmbrăcate mai colorat decât bărbaţii, în chip diferit de la culme la culme. Cele din Ndeiya şi culmile aflate la câţiva kilometri de Rung’ei purtau stambe albastre, verzi sau galbene trecute pe sub braţe şi prinse cu noduri complicate în forme de flori peste umărul drept. Cordoane subţiri de lână sau bumbac le atârnau larg peste taliile îngroşate. Când mergeau de‑a lungul peronului, defilând prin faţa bărbaţilor, cozile lungi ale cordoanelor fluturau şi se unduiau în urmă. Majoritatea fetelor din Thabai, Kihingo sau Ngeca aveau rochii de bumbac cu imprimeuri, cu doi‑trei ani în urma modei de la Nairobi.

Nu şi bărbaţii.

Unii veniseră în pantaloni largi şi veste cumpărate la mâna a doua din magazinele indiene sau africane din Rung’ei. Genunchii, mici capete negre, ieşeau prin găurile pantalonilor în timp ce mergeau pe peron azvârlindu-și picioarele neglijent, dar hotărât, fiecare pas fiind o subliniere fără rost a bărbăţiei lor.

Karanja se ţinea deoparte de această gloată în mişcare. Îl măcina gelozia, ceea ce era surprinzător, pentru că întotdeauna refuzase să‑l considere pe Gikonyo un rival serios : cum ar fi putut tâmplarul, deloc spiritual şi curtenitor, să îndrăznească? Dar acum ştia că Gikonyo şi Mumbi erau împreună, singuri, undeva. Chiar şi simplul fapt că ştia asta îl mânia. Cum putuse Mumbi să‑l facă să gâfâie şi să asude degeaba în plin soare? Cum putuse să‑l facă să gonească înainte, ca un copil, ca să rămână ea în urmă cu Gikonyo? Se gândea să se ducă degrabă înapoi, s‑o caute, s‑o umilească, s‑o silească să cadă în genunchi în public, până când avea să‑l cheme s‑o salveze. Impulsul era aşa de puternic, încât începu să se îndepărteze de peron chiar în timp ce se limpezea gândul. Apoi se opri, rămase pe loc, cugetă dacă ar trebui să alerge sau nu, ca şi cum felul în care se retrăgea de pe peron ar fi determinat gradul de reuşită a misiunii pe care şi‑o asumase. Şi dacă o găsea în braţele lui Gikonyo? Îşi închipui mâinile aspre ale tâmplarului pe trupul lui Mumbi, începând de la sâni şi în jos până la buric şi… Nu! Nu îndrăznea, nu trebuia să se gândească la asta ; înjură, torturandu‑şi mintea cu alte imagini dezgustătoare. Nu, nu tâmplarul, se cutremură el, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Altfel, să cadă cerurile, să se cutremure pământul, să se prăvălească oamenii, să‑şi rupă şalele şi să geamă (o, gemete îngrozitoare) căzând, în suferinţă şi moarte, în grotele căscate.

Violenţa propriilor reacţii îl surprinse şi încercă să‑şi controleze tremurul, gândindu-se că oricum nu‑i spusese niciodată lui Mumbi despre dragostea lui. Şi poate că între Gikonyo şi Mumbi nu se petrecuse nimic. Acest gând îi aduse alinare. Se agăţă de el, îl detalie şi îl susţinu cu numeroase argumente. Ba chiar încercă să râdă pentru a alunga îngrijorarea care plutea la hotarul liniştii abia dobândite.

Se duse să se alăture unui grup de bărbaţi la câţiva metri mai încolo. Se hotărâse să acţioneze rapid şi să‑şi deschidă inima în faţa lui Mumbi. Bărbaţii se înghesuiau în jurul lui Kihika şi îl ascultau cu chipuri însufleţite. Puţin mai departe pe peron, alţi bărbaţi şi femei se plimbau sau stăteau în grupuri mai mari sau mai mici : vederea bărbaţilor şi femeilor râzând împreună îl făcu pe Karanja să îi simtă teribil lipsa lui Mumbi.

Deodată, se auzi fluierul, trenul ieşi din gară, iar Karanja, care îl privea absorbit, avu o senzaţie bizară. Întâi desluşi fluieratul, apoi simţi în trup zăngănitul vagoanelor. (Această senzaţie îl furnică de fapt multă vreme după ce trenul dispăruse.) Apoi stătea pe marginea peronului şi se holba intr‑o genune albă şi pustie. O vedea limpede, putea să jure mai târziu. Şinele, oamenii de pe peron, prăvăliile din Rung’ei, toată ţara se învârtea, tot mai repede, în faţa ochilor săi, iar apoi totul se opri brusc. Oamenii tăcură. Nimic nu se mai mişca şi nu făcea vreun zgomot. Karanja era înspăimântat de această încetare desăvârşită a tuturor mişcărilor şi sunetelor şi se uita în jur ca să‑şi confirme realitatea celor ce le vedea. Dar nimic nu se oprise. Toată lumea fugea, ca şi cum toţi se temeau că li se va surpa pământul sub picioare. Fugeau în toate direcţiile ; bărbaţii călcau în picioare femeile ; mamele îşi uitau copiii ; ologii şi bolnavii erau lăsaţi de izbelişte pe peron. Fiecare era pe cont propriu, avandu‑l alături doar pe Dumnezeu. Claritatea viziunii era cea care îl tulbura. Karanja se pregăti de luptă, bătălia pentru viaţă. Trebuie să mă îndepărtez de locul ăsta, îşi spuse el, fără să se mişte. Pământul se învârtea din nou. Trebuie să fug, se gândi el, nu e nimic de făcut, de ce să‑mi fie teamă să calc în picioare copiii, ologii sau bolnavii, când toată lumea face asta?

Un bărbat care stătea alături îl prinse repede în braţe, împiedicându-l să cadă pe suprafaţa dură.

— Ce‑i cu tine, omule? Eşti beat?

— Nu… nu ştiu, spuse Karanja, frecându-se la ochi ca un om abia trezit din somn.

Pe peron, totul era normal. Trenul abia dispăruse după colţul cel mai îndepărtat.

— E din cauza capului, îi explică el bărbatului care îl ajutase. Îmi vâjâia capul.

— E de la soare. Te ameţeşte. De ce nu te aşezi la umbră să te odihneşti?

— Mi‑e bine, râse Karanja stânjenit şi se îndepărtă, alăturându-se grupului din jurul lui Kihika.

Doar câţiva asistaseră la micul incident. Karanja îl găsi pe Kihika explicând ceva despre Hristos.

— Nici o luptă pentru Wiyathi nu poate reuşi fără un astfel de om. Să ne uităm la India, Mahatma Gandhi a obţinut victoria pentru popor şi a plătit‑o cu propriul sânge.

Karanja, uşor tulburat de viziunea pe care abia o avusese, simţi dintr‑odată că‑l necăjeşte Kihika.

Un_bob_de_grau_Ngugi_waDespre autor:

Ngũgĩ wa Thiong’o s-a născut în Kamiriithu, Kenya, în 1938. Studiile superioare şi le-a definitivat la Universitatea Makerere şi la Universitatea din Leeds. Primul său roman, Nu plînge, copile, a fost publicat în 1964, urmat în 1965 de Rîul care ne desparte (Polirom, 2014), Un bob de grîu în 1967 şi Petale de sînge în 1977. Diavol pe cruce, publicat în 1980, a fost gîndit şi scris în timp ce autorul său era în închisoare, în Kenya, unde fusese trimis fără să fie judecat, după punerea în scenă de către ţărani şi muncitori a piesei Mă însor cînd vreau eu, scrisă împreună cu Ngũgĩ wa Mirii. În 1986 apărea, în Kenya, romanul Matigari. Ngũgĩ wa Thiong’o a publicat, de asemenea, antologii de proză scurtă şi numeroase eseuri critice. În prezent este profesor la University of California, Irvine.

Articole similare

Clovnul care ne conduce viața: „Clovnul”, de Iulian Ciocan

Jovi Ene

Editura Polirom: Lumea scrisă, de Martin Puchner, peste 4.000 de ani de literatură universală

Jovi Ene

„Să avem grijă să nu ne pierdem inima.” (Simona Popescu și Bogdan Suceavă, Scriitori printre liceeni, FILIT 2019)

Bianca Burada

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult