„Ignoranța”, de Milan Kundera
Editura Humanitas Fiction, Serie de autor Milan Kundera, București, 2019
Traducere din limba franceză de Emanoil Marcu
„Romanul este rodul iluziei umane cum că îl putem înțelege pe celălalt. Dar ce știm noi despre celălalt? Nimic! Singurul lucru pe care îl putem face este să ne mărturisim unul altuia. Orice altceva este o depășire a autorității noastre. Orice altceva este o minciună”, spunea Milan Kundera.
Un roman scurt, dar intens și care cere o recenzie scurtă, pentru a nu dezvălui totul, Ignoranța se învârte în jurul conceptului de emigrare, dezvoltat ca o recreare a poveștii lui Ulisse, având ca protagoniști un bărbat și o femeie cehi care au ales calea exilului odată cu instaurarea comunismului în țara lor, în 1969. Un exil separat, dar unit prin aceleași valori și simțiri.
„În cântul V din Odiseea, Ulise îi spune: <<Ştiu că Penelopa, oricât de înţeleaptă e, pe lângă tine-ar fi lipsită de strălucire şi frumuseţe… Şi totuşi, singura dorinţă pe care o repet în fiecare zi este să mă întorc, să trăiesc ziua întoarcerii acasă!>> Şi Homer continuă: <<Pe când Ulise vorbea, soarele apuse; veni amurgul; cei doi intrară în adâncul grotei, sub boltă, spre a rămâne unul în braţele celuilalt şi a se iubi.>>”
O descoperim pe Irena, mamă a două fete, văduva lui Martin, de care se leagă de tânără pentru a scăpa de autoritatea mamei, având apoi o relație cu danezul Gustaf. Alături de acesta, credea că găsește libertatea, dar, de fapt, … nu era decât o variantă a relației cu Martin. Povestea de dragoste în care apare cu adevărat implicată o trăiește alături de Josef, reîntâlnit după 20 de ani la aeroport, și el victimă a unui trecut dureros: amintirile soției sale moarte, a căminului lor, a bradului din fața casei care devine un far al cărții, încheindu-se cu imaginea lui.
„Îmi imaginez emoţia a două fiinţe care se revăd după ani. Cândva, au avut o relaţie, drept care se cred legate prin aceeaşi experienţă, prin aceleaşi amintiri. Aceleaşi amintiri? Aici începe neînţelegerea: din întâlnirile lor, păstrează două-trei mici secvenţe, dar fiecare pe ale lui; amintirile lor nu seamănă; nu se suprapun; chiar şi cantitativ, nu sunt comparabile: unul îşi aminteşte de celălalt mai mult decât îşi aminteşte celălalt de el; pentru că, mai întâi, capacitatea de a memora diferă de la un individ la altul (ceea ce încă ar fi o explicaţie acceptabilă pentru fiecare din ei), dar şi (iar asta e mai greu de admis) pentru că nu au, unul pentru celălalt, aceeaşi importanţă. Când Irena l-a văzut pe Josef la aeroport, îşi amintea fiecare detaliu din trecuta lor aventură; Josef nu-şi amintea nimic. Din capul locului, întâlnirea lor avea la bază o inegalitate nedreaptă şi revoltătoare.”
Acțiunea nu abundă în suspans sau detalii suculente, dialogul este scurt și natural, dar personajele sunt vii și de o adâncime psihologică aparte, construită pe fragilitatea cu care ele pendulează mereu între țara natală și cea adoptivă. În fapt,ei nu-și găsesc niciodată cu adevărat locul, căutându-și mereu un echilibru pe care au iluzia că-l vor găsi doar cu oameni de originea lor, în limba lor, în simțirea lor.
„De fiecare dată când sunt aici am sentimentul că vor să-mi amputeze 20 de ani din viață…. Mă simt ca o pitică. ”
Romanul abordează și tema istoriei, a familiei, a prieteniei (este impresionantă prăpastia ce se cască între Irena și vechile ei prietene alături de care nu se mai regăsește, oricât ar încerca), dar și a instinctelor brute, primitive, ce tind să acopere golurile sufletești într-o neostoită căutare a împlinirii de sine. Tema cu adevărat pregnantă este însă cea e exilului fizic și, mai ales, interior. O fugă neliniștită de ceva și după ceva nedefinit, învăluit în amintire și pe care cei doi vor, inconștient, să-l reînnoiască, aducându-l în prezent.
Pentru protagoniști, mitul Marii Reîntoarceri rămâne, până la final, doar un mit; odiseea lui Ulise, care se înapoiază în Ithaca, unde îl aştepta Penelopa, nu se concretizează. Nu există o Mare Reîntoarcere, înţelege Josef în seara în care se întoarce în Danemarca, pentru că, în Cehia, nimănui nu-i păsa de ce făcuse el timp de 20 de ani, nimeni nu-l întrebase cum e acolo sau ce fel de viaţă dusese. În ceea ce o privește pe Irena, nu aș vrea să dezvălui prea mult, îl las să pe cititor să descopere, mai ales că fiecare emigrant ce se regăsește în ea poate vedea alte dimensiuni, pe care doar acesta le înțelege.
Şi ce e ignoranţa, până la urmă? “Nostalgia apare ca suferinţa provocată de ignoranţă. Eşti departe si nu stiu ce se întâmplă cu tine. Ţara mea e departe şi nu stiu ce se petrece acolo”, spune Milan Kundera.
O carte a ignoranței de la 20 de ani, ce se vrea reabilitată într-o eternă căutare a sinelui în ceilalți, fie iubită, mamă, frate, prietenă.
Și el se bucura că o întâlnise; era prietenoasă, cochetă și plăcută, în jur de patruzeci de ani, drăguță; dar cine era această femeie… nu, habar nu avea. E neplăcut să-i spui cuiva că l-ai uitat; acum era de două ori neplăcut: poate că n-o uitase, dar n-o mai recunoștea.
O carte în care, paradoxal, un bărbat aflat în jurul vârstei de 40 de ani, se simte mai confortabil cu o iubire bătrână.
O carte de o mare profunzime, aproape dureroasă.
