Carti Eseuri

Regele se-nclină și ucide, de Herta Müller

”Regele se-nclină și ucide”, de Herta Müller
Editura Humanitas Fiction, Seria de autor Herta Müller, București, 2017
Traducere și note de Alexandru Al. Șahighian

Eseul de fata (de fapt un cumul de eseuri), tradus si publicat in Romania in anul 2017, a fost scris de catre Herta Müller in anul 2003. Parcurgandu-i paginile, sesizezi pana la final aceasta diferenta temporala de 14 ani…si ca de fapt, ceea ce ar fi trebuit sa reprezinte in timp, un progres pe taramurile romanesti, e de fapt un vis din ce in ce mai indepartat.

“Trecutul se reintoarce cu atat mai deslusit, cu cat acorzi o mai mare atentie prezentului”, spune autoarea. Atat de adevarat si inteles abia la maturitate.

Simt nevoia de a-mi rememora primele impresii impartasite pe blog dupa lectura romanului “Inca de pe atunci vulpea era vanatorul”:

“Aceasta este CARTEA pe care as fi vrut sa o scriu eu. Aceasta este cartea in care imi regasesc anii furati. Aceasta este cartea care imi aminteste senzatii, emotii, ganduri, momente din peste trei decenii de viata amar traita/netraita/furata in Iepoca de Aur. Aceasta este o carte pe care o recomand tuturor, de la tanar la batran, ca oportunitate de a afla direct, de la o sursa perfect informata si greu incercata, cum a fost viata in acei ani si ca oportunitate de a intelege cum si de ce s-a trait asa! Herta Muller este vocea mea launtrica si mintea si mana care au pus in paginile acestui volum, o parte din mine si din ce a fost o vreme, viata mea si a multora dintre semenii mei traitori in acea Romanie care <a fost>!”

In zilele acelei lecturi, nu-mi imaginam cat de adanca si de intinsa este trauma, cum coaja subtire a ranilor plezneste deseori si durerea tasneste la fel de neostoita.

Pentru ca “Regele se-nclina si ucide” este strigat de durere!

Il auzim toti cei care am trait aceasta trauma si mai suferim inca sechelele lasate de ea si strigatul acesta il mai inteleg si aceia care s-au documentat si si-au educat si au exercitat empatia.

Nu este tipatul ramas mut in transpunerea pe panza a lui Edvard Munch, este tipatul invaluit in mantaua limbii, a cuvantului vorbit si condamnat la tacere.

Pentru ca tortionarii cuvantului rostit, ai exprimarii libere a limbii vorbite sunt de doua ori mai criminali decat criminalii ce-ti infig rapid un pumnal in inima. Ucigasul omoara rapid, iti fura viata intr-o clipa, pe cand tortionarii omoara lent, cu cruzime, deposedandu-te cu perfidie lenta de atributele umanitatii. Printre care cuvantul. La inceput a fost cuvantul. Liber. Rostit. Si cate victime a facut si continua sa faca.

Cuvantul vorbit ce ni se formeaza intuitiv in creier si prin care ne raportam unii la ceilalti ca de la sine inteles nu este innascut. Il putem deprinde, dupa cum putem si fi impiedicati s-o facem. Dictatura impiedica, prn educatie, ca el sa se formeze la copii. Iar la adultii la care inca mai existau ramasite, il eradica”.

Strigatele de durere ale acestei carti sunt ordonate in capitole cu substanta densa si pe masura ce le parcurgi, nivelul de adrenalina creste, urechile iti asurzesc mut.

Plecam la drum cu primul capitol, care insista asupra unei analize comparative a puterii de sugestie si transmitere a cuvintelor limbii materne, fata de celelalte limbi asimilate in ani, exemplele date fiind Celan, Georges-Arthur Goldschmidt, Saharov si altii… sintagme fin analizate precum “Limba e Patria”, sau “Patria e continutul a ceea ce se vorbeste” sau slefuitele observatii asupra umorului in dictatura: “Acolo unde umorul se naste din lipsa de perspectiva si-si extrage sclipirile de spirit din deznadejde, granitele dintre amuzament si injosire se sterg”. Si atunci apare scuipatul. “Scuipatul incepe acolo unde cuvintele nu mai reusesc sa exprime dispretul”.

Dar drumul incepe sa devina dureros si capitolul urmator, cel datator de titlu volumului, “Regele se-nclina si ucide”, se leapada de calmul aparent, de acceptarile pe jumatate, de sclipirile de umor soptit… Regele incepe sa atace.

Iar “Unealta regelui de la oras e <frica>. Nu frica rurala, confectionata in cap, ci frica ticluita, planificata, administrata la rece, care-ti sfarteca nervii.”

Frica programata si exercitata cu sadism. Si atunci ce-ti ramane tie, trestie ganditoare?

Fiecare zi dobandeste pret, inveti sa traiesti cu placere. Iti spui in mintea ta ca esti viu. Abia acum iti doresti cu tot dinadinsul sa traiesti.”

Dar de fiecare data cand se-nclina, regele ucide. Ii ucide pe cei tineri, care scriu poezii, care pretuiesc, respecta si nu tradeaza prietenia. Regele ucide. spanzura tineri. Nu el direct, “ucigasii erau angajati ai Securitatii…”

Spagatul dintre spaima de moarte si setea de viata provoca regele”. Acesta ucide acum si poezia, pentru ca gandirea, rostirea si scrierea cuvantului devenea un act de dusmanie. “La fel cum printre figurile de sah exista un rege care se inclina, in anchetator exista un rege care ucide.”

In capitolul urmator, “Cand tacem, devenim dezagreabili, cand vorbim, ajungem ridicoli”, se ascut ghearele terorii.

Acum moartea pandeste in parcuri, in tulpinele suavelor dalii, “de-a lungul strazii in teiul in floare”,  acum moartea e vegetala…”intr-o dalie se ascunde un interogatoriu atunci cand vii de la un interogatoriu, ori o celula de inchisoare atunci cand un om pe care-l indragesti si nu vrei sa-l pierzi a fost intemnitat. (…) intr-o dalie se-ascunde un copil cand esti gravida si nu vrei cu nici un chip sa nasti, fiindca n-ai chef sa-ti expui copilul la viata asta de rahat, dar stii totodata ca, daca te prind avortand, faci inchisoare.”

Un capitol de durere vegetala, de iubire si respect pentru prietenii adevarati, de durere si lacrimi pentru prietenii tradatori.

Vazut din afara, scrisul seamana poate cu vorbirea. Dar inauntru, el este ceva ce tine de singuratate.“

Dar si cuvantul scris, ca si vorbirea – pot fi arestate… prin arestarea emitatorului uman.

Un capitol tipand de durere, dupa cum spuneam, dureri personale, dureri pentru parinti, pentru prieteni.

Sa fi fost sinucierea, inecul, o solutie?

Ajunsesem atat de satula de hartuielile Securitatii, ca m-am gandit sa pun capat vietii asteia de rahat si sa ma inec in rau. (…) eram cu nervii la pamant si atat de obsedata de cei ce-mi varau frica in oase, de bagatorii-de-frica, incat simteam ca pe o victorie sa pot sa ma sustrag de sub nasul lor.

“Imi exersasem moartea… moartea ma mai lasase o data sa plec, dar nu ma tratase cu refuz… am luat-o ca pe o simpla amanare.”

In capitolul urmator, durerea este omniprezenta, cuvintele, obiectele, plantele de azi inlocuiesc oamenii si Herta Muller isi pune probleme legate de trecutul reamintit de aceste inlocuitoare de fiinta vie. “Cu cat cercetez mai atent prezentul, cu atat mai insistent el devine o paradigma trecutului. Doar fara prezent, mintea mi-ar fi golita de trecut.” O idee repetata insistent de autoare, trezind intrebarea: dar oare trecutul, prezentul si viitorul pot fi incurcate unul cu celalalt?, unul reprezinta exacerbarea altuia?

“Viata-i un sictir batut in piua”

Imi zic uneori: <Viata-i un sictir batut in piua>. Si cand nici asta nu ma mai ajuta, imi amintesc mereu de aceeasi anecdota: Un batran sade pe banca din fata casei, iar vecinul trece pe-acolo si-l intreaba: – Ce faci, bade, sezi si cugeti? Iar cel intrebat raspunde: – Ba, eu numa’ sed. Aceasta anecdota reprezinta cea mai succinta descriere a firescului“.

Cutremuratoare cartea aceasta! Si da, numa’ sedem si nu cugetam si astazi!

Cate istorii nenorocite… controale si cotrobaieli prin apartament, calcarea in picioare a spatiului intim, instrainarea de toti si toate, ghemuirea in propria scoica, genunchii la gura, spinarea plecata, regele calca in picioare demnitatea umana.

In statul politienesc, cand esti pus sub urmarire, e necesar sa-ti intiparesti in minte fiecare situatie in care te afli. S-o inregistrezi tu insuti la fel de precis ca si statul ce-ti urmareste si inregistreaza orice miscare.”

Anchete, interogatorii, acuzatii.. “cate persoane diferite nu ajungi sa devii la fiecare interogatoriu?” “Privirea straina sau recalcitranta” – o descifrare extrem de grea a stadiului traumei psihologice si.

Da, viata poate fi < un sictir batut in piua>.

Capitolul “Floarea rosie si batul” pare a fi – pentru ochiul si mintea nestiutor/nestiutoare a unui cititor tanar – desprins din Eugen Ionescu sau Kafka, dar este perfect real si scris cu multa obida dureroasa sub fiecare cuvant.

Imagini absurde astazi (oare? Am senzatia ca inca le mai traim), decalcifierea structurii educatiei (nimic nou si astazi), frica sadita, ingrijita si udata intru cresterea si cotropirea independentei spiritului uman: iata cateva citate elocvente, pentru ca fraza Hertei Muller e magistrala in absurdul, teroarea si durerea pe care o transmite.

In sedintele de partid, sub dictatura, oamenii isi consumau o mare parte a timpului lor, iti puteai forma cea mai exacta imagine asupra felului cum se vorbea in societatea romaneasca sub supraveghere.  Orice gand, fie si numai semiautentic, orice vaga sugestie de exprimare personala, orice tresarire si clipire individuala cat de marunta disparusera cu desavarsire la vorbitori. (…) In Romania, intreaga ideologie a regimului se focaliza in cultul persoanei lui Ceausescu. Folosindu-se de aceeasi metoda prin care, pe cand eram copil, preotul din sat cauta sa-mi incumbeze in creier frica de Dumnezeu, activistii de partid isi propagau si ei religia lor socialista: orisice-ai face, nu uita ca Dumnezeu te vede, e nesfarsit si ubicuu.”

Educatia copilului in gradinita, intonarea batoasa a imnului..”La grupa celor de cinci ani, insa, chiar si subiectiv, nu mai era nimic de facut – era prea tarziu. Concluzia asta mi s-a impus tot mai categoric pe zi ce trecea. Abuzul savarsit impotriva substantei umane fusese deja interiorizat, actionand ca un drog fata de care se crease o dependent. La copiii de cinci ani, distrugerea era un fapt consumat. (…) Pentru ei, vorba obisnuita, spusa indiferent pe ce ton, nu era un mijloc de comunicare, Transei provocata de gargara lozincarda nu-i mai corespundea de cat batul. (…) Cuvantul vorbit ce ni se formeaza intuitiv in creier si prin care ne raportam unii la ceilalti ca de la sine inteles nu este innascut. Il putem deprinde, dupa cum putem fi impiedicati s-o facen. Dictatura impedica, prin educatie, ca el sa se formeze la copii. Iar la adultii la care inca mai existau ramasite, il eradica.”

Doare,  nu-i asa? Dar sa nu uitam, este atat de usor sa revenim la aceste irealitati reale… O clipa de neatentie a societatii si suntem inapoi.

Am trait peste treizeci de ani intr-o dictatura, in Romania, unde fiecare individ forma o insula in sine, iar tara intreaga, si ea, un spatiu etans in afara, supravegheat in interior. Exista asadar, pe marea insula mobila care era tara, micuta insula ratacitoare care erai tu insuti. Asezate una peste alta prin constrangere, doua realitati suprapuse fortat. Desi oricare dintre le te-ar fi putut zdrobi ea singura.”

O tara ale carei granite sunt pazite cu mitraliere si copoi este o insula. O mare parte din interdictiile pe care fiecare le cara dupa sine erau gandurile de fuga. In locul fericirii insulare, in creierul fiecaruia era infipta dorinta sa fuga cu orice pret de pe insula. Riscul vietii era inevitabil si, de aceea, de la sine inteles. (…) Si totusi dorinta de a fugi sporea, intetindu-se pana la a deveni o isterie a fugii. Caci scarba de viata cotidiana, uratul ce-l oplesea pe om in fata existentei lipsite de valoare se transformau subit intr-o psihoza a sperantei – speranta in viata ce-o puteai dobandi doar infruntand primejdia, dar totusi posibila pe meleaguri straine.”

Fac o mica paranteza pentru ca sa va spun ca vara trecuta, am cunoscut un tip. Care impreuna cu alti cativa tineri simpli, din Moldova de nord, hotarati sa fuga din tara, s-au pregatit cam un an si intr-un martie friguros (anii ’80), au coborat spre Dunare la Cazane, au studiat terenul, au trecut peste niste creste si cand au vazut cat de dusmanos si turbulent curgea Dunarea, au fost gata sa renunte. Dar nu, nu au facut-o. Au trecut prin chinurile iadului pana pe malul sarbesc, apoi ratacind pe jumatate inghetati prin padure, apoi inhatati de graniceri, gata sa fie impuscati, apoi internati in lagare…. Azi tipul pe care l-am cunoscut e un om intre doua varste, cetatean a doua tari de la capatul lumii, cu copii in toate firea… un tip ca o lama de otel! A  vrut sa scape de frici!

Inseamna oare <fericirea insulara> o fericire privata in ciuda ambiantei catastrofale – o <fericire a capului>, individuala, construita lucid? Este un mod de a-ti fauri intelectual fericirea prin lucruri luate din carti si croite pe masura ta? Daca vrei sa-ti hranesti din carti propria viata, trebuie sa stii ca procedeul nu functioneza in existent stramtorata de zi cu zi.”

Dar totusi, apa a fost pentru multi un mijloc propice de a scapa de pe insula. Altii insa, si-au lasat oasele in valurile Dunarii Albastre.

Penultimul capitol, “La noi in Germania”, face o analiza frusta a situatiei politice, sociale si culturale a Germaniei,, apreciind ca “ca si majoritatea oamenilor din aceasta tara, sunt si eu de parere ca e de-ajuns sa te ocupi suficient de temeinic de actualitate pentru a radia trecutul – ca sezandu-te la masa, e de ajuns sa te uiti la painea germana, pentru a uita de ghinionul pe paine. N-as avea nimic impotriva daca reteta ar fi norocoasa. Dar nu-i. Experienta m-a invatat ca lucrurile stau pe dos. Cu cat iau seama mai bine la Germania, cu atat si actualitatea se-nlantuie mai mult de trecut. Nu am de ales – ma aflu la masa de scris, si nu intr-un magazin de incaltaminte.”  Si acum Herta Muller se refera exact la trauma despre care vorbeam in preambul. “Cuvantul vatamare va spune ceva? De Romania m-am desprins de mult, dar nu si de pervertirea dirijata a omului intr-o dictatura.”

Si acum, in final, autoarea ne vorbeste detaliat despre frica si frici.

Cand e ceva in aer, de regula nu-i lucru bun”. Un semnal de alarma? Sau o atenta desghiocare analitica a fricii si a fricilor, spre atentia si folosul cititorilor?

Ar trebuie sa folosim si frica la plural, vorbind despre frici. Caci frica de represiunea zilnica exercitata pe fata ori intr-ascuns, prin metode urzite tot mereu, din nou, cotropeste orele zilelor, saptamanile lunilor si vremea din ani.  Cotropeste ticaitul ceasului la fel ca si zgomotele diurne si linistea nocturna a strazilor. Poate ca ar trebui sa distingem intre doua frici cu totul deosebite: frica scurta, neasteptata, care se evapora fara urma cand i-a disparut cauza. Si frica lunga, cea pe care-o cunosti de-a fir a par si la care nu te surprind decat mijloacele neasteptate, zilnic altele, prin care iti e provocata. In cazul persecutiei politice este vorba de frica lunga, ce face parte din tine, gata incuibata in fiecare clipa, si care, intinzandu-se lasciv, insoteste tot ce-ti poti inchipui. Aceasta frica lunga, frica din temelie, se compune din mai multe frici ce au in comun un lucru: sursa ce le provoaca – iar si iar aceiasi vantura-rele, care cu mestesugul lor bine ticluit, lucreaza cu precizie pentru ca frica lunga sa fie fara fisura si mai mare ca tine, ca sa ajungi sa-i apartii, nemaifiind omul care are intr-insul o frica, ci cel pe care frica il are. (…) Pierderea fricii reprezinta pentru mine un castig – cel mai mare de cand ma stiu.

Pentru ca intre timp, bagatorilor de frica, “lucrurile la care aspira azi, le interzic pentru totdeauna sa mai lucreze la frica mea.”

Si nota bene: “Intr-o buna zi – traiam de un an la Berlin – am fost invitata sa ma prezint la serviciul de Securitate a Statului. Mi s-a spus numele unui roman pe care nu-l cunosteam, apoi mi-au fost aratate fotografia sa si carnetelul de notite in care-si notase numele si adresa mea. Serviciul german banuia ca individual se afla in misiune la Berlin, trimis de securitatea romana cu misiunea de a lichida cativa indezirabili. Am fost avertizata sa nu intru in bistrouri cu personal romanesc dubios. In Romania, la Timisoara, unde am trait pana la data emigrarii mele, exista azi o mare fabrica de sucuri de fructe. Proprietarul ei este omul arestat pe atunci la Berlin pentru insarcinari criminale. Vantura-rele de atunci este azi un om de afaceri, unul dintre numerosii oameni de afaceri, bancheri, politicieni, profesori, al caror statut din vremea dictaturii le-a permis sa-si foloseasca influenta si capitalul pentru a lua startul in economia de piata. Bagatorii-de-frica de-atunci fac ca tara sa intre in Europa. Aud ca sucul de fructe timisorean e bun la gust. Dar nu voi bea din el, caci altfel as bea odata cu el o frica pe care nici n-o mai simt.”

Si ca o incheiere concluziva a eseului sau, Herta Muller recunoaste ca:

A gandi, a vorbi, a scrie sunt si raman simple mijloace auxiliare, niciodata ele nu vor reusi sa surprinda cele intamplate, nici macar cu aproximatie.”

Asertiunea este valabila numai pentru aceia ce nu au trait pe pielea lor aceste tragice experiente.

O carte de mare valoare, al carei strigat trebuit auzit si inteles de nostalgicii dictaturii si ai statului politienesc. Si un “must” pentru generatia tanara, a carei traiectorie de viata poate fi atat de usor traumatizata de “regele (care) se-nclina si ucide”!

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.

Articole similare

Un trecut necunoscut: Toate viețile pe care nu le-am trăit, de Anuradha Roy

Carmen Florea

Poveștile de iubire ale samuraiului: O dimineață de iubire pură, de Yukio Mishima

Dan Romascanu

Fragmente în avanpremieră: ”Constellation”, de Adrien Bosc

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult