Carti Carti de istorie Recomandat

Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe), de Lucian Boia

strania-istorie-a-comunismului-romanesc-si-nefericitele-ei-consecinte_1_fullsize”Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe)”, de Lucian Boia

Editura Humanitas, Bucureşti, 2016

Ultima apariţie editorială[1] ce poartă marca (deja) istoricului Lucian Boia se doreşte o explicaţie complexă, completă, în stilul sau inconfundabil, accesibilă, dar şi foarte clar a comunismului românesc cu ample referiri atât la ideologia bolşevică (o utopie, până la urmă care „funcţionează perfect în registru imaginar, dar se încăpăţânează să nu mai funcţioneze atunci când se forţează transpunerea ei în realitate”), cât şi la regimul originar din Uniunea Sovietică, ţară care s-au autodistrus prima, exportând mai apoi modelul de sinucidere socială şi economică. Pentru un cititor fidel al istoricului bucureştean multe idei şi pasaje au mai fost enunţate (şi ele sunt marcate prin note de subsol), astfel încât volumul nu produce mari surprize. Disecţia comunismului românesc, concisă şi clară, este lăudabilă pentru că renumele lui Lucian Boia ar putea trezi anumite spirite încă adormite care îl regretă.

Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem şi că este puţin probabil ca cei care nu înghit scrierile lui Lucian Boia să aibă curajul şi voinţa de a o citi tocmai pe cea în care se condamnă regimul comunist şi, mai ales, ultima lui faza, naţional-comunistă[2]. Acest public „captiv” are creierul complet spălat de maşinăria propagandistică ceauşistă care reprezintă o altă ţintă luată în vizor de Lucian Boia şi care a fost demolată constant de istoricul bucureştean, încă de la apariţia celebrei „Istorie şi mit în conştiinţa românească”(1997).  Din ce în ce mai mult, pe măsură ce-i citim cărţile, avem impresia că lui Lucian Boia i se aplică cel mai bine principiul take or leave it.

Volumul are ample referiri atât la matricea originală, fondatoare, cât şi la preluarea şi transpunerea lui în România. Interesant şi valabil este răspunsul pe care-l oferă Lucian Boia la întrebarea care ne bântuie cu temeinicie şi constanţa „De ce să mai ştim ce a fost comunismul? A quoi bon?” pentru că „Toţi plătim pentru comunism, chiar cei care nu-şi dau seama sau continuă să creadă în  binefacerile lui. Şi vor mai avea probabil de plătit şi cei care nu s-au născut încă.”[3] Istoricul menţionează elementele de sovietizare (nu numai represiunea cu cifre contestabile şi încă neştiute) care te pot duce cu gândul la o adevărată colonizare sovietică a României, la fel de completă dacă nu cumva mai intensă decât colonizările clasice din istoria expansiunii occidentale, cu singura menţiune că acestea s-au întins pe parcursul unor sute sau zeci de ani în timp ce colonziarea sovietică, aplicarea matricei deformatoare, a fost impusă în câţiva ani. Comunismul românesc este ciuruit de paradoxuri. „Privind situaţia existenţa înainte de 1944, România era ţară cea mai puţin pregătită pentru experimentul comunist; nu era însă totodată, cât ar fi de paradoxal, şi ţara cea mai expusă, cea mai susceptibilă de a se lasă capturată şi remodelată?[4]

Modelul sovietic a fost preluat integral şi păstrat până la capăt, dar, în acelaşi timp, regimul a clamat şi un antisovietism de faţada, a fost construită o industrie grea, cât mai grea care teoretic creştea enorm-ţara alinia cifre suprarealiste de 12-13% creştere economică anuală, cel puţin în anii 1970[5] – doar pentru a se prăbuşi în 1989 din ea nerămânând mai nimic decât nişte ruine şi amintiri şi locuri contaminate. Finalul său a fost la fel de paradoxal căci românii au avut cele mai multe victime în lupta pentru doborîrea regimului doar pentru ca la final să se instaleze la butoanele puterii foşti nomenklaturişti comunişti din eşalonul secund, în frunte cu Ion Iliescu sau fii de nomenklaturişti şi securişti „Cea mai violentă ruptură cu comunismul a fost şi cea mai limitată dintre toate.” Însă matricea sovietică a fost grefată pe un organism nu foarte puternic şi nici foarte sănătos:

„România pare a fi fost cea mai apropiată de modelul sovietic originar, transpus până la detalii. Nu e de mirare, fiindcă structural, societatea românească semăna destul de bine cu societatea rusească de dinainte de revoluţie: ponderea covârşitoare a masei ţărăneşti, analfabetismul, slaba tradiţie democratică. (….) Va fi fost iniţial şi presiunea sovietică mai apăsătoare, asupra unei ţări cu puternice sentimente naţionaliste şi antirusesti, care trebuiau extirpate.[6]

Lucian Boia
Lucian Boia

Tabloul României supusă transformărilor comuniste este sumbru chiar dacă Lucian Boia nu ezită să numească şi unele aspecte care au nuanţe pozitive, dar mereu anulate de cele negative. Şi ar fi fost încă bine dacă aspectele negative ale regimului comunist ar fi fost anulate de cele pozitive, dacă în 1989 am fi fost măcar la 0. Dar nu a fost deloc aşa. „Sunt două fete ale comunismului, opuse, dar în fapt complementare:comunismul opresiv şi criminal, comunismul social şi modernizator. Cum proiectul a eşuat, şi încă lamnetabil, partea întunecată a regimului iese mai puternic în evidenţă, însă o interpretare istorică echilibrată nu poate face abstracţie de complexitatea fenomenului.” Comunismul avea mari ambiţii pentru că dacă şi-ar fi propus doar să administreze decent ţara şi să ofere din ce în ce mai multă prosperitate locuitorilor, prăbuşirea nu ar fi fost completă. Însă, ştim bine, aceste ambiţii dispreţuite de liderii mesianici comunişti aparţineau doar călduţelor societăţi „burgheze”, patetice tocmai pentru că nu îşi propuneau să transforme complet şi iremediabil omul şi societatea. „România de dinainte de comunism se află tot la coada clasamentelor europene. Comunismul promisese însă să urce ţară pe culmi de prosperitate. Or, comparativ cu ceilalţi, rezultatul era zero (dacă nu de-a dreptul cu minus). O jumătate de secol de eforturi, de chin, de sacrificii: pentru nimic!” Şi aceasta şi pentru că Ceauşescu a avut grijă să nu pună deloc accentul pe infrastructura fizică de transport, care să dureze. România, o ţară europeană cu o suprafaţă medie, în 1989 abia dacă avea o autostrada şi jumătate, la care se mai poate adauga un metrou, un canal şi un Transfăgărăşan- foate puţin, un handicap pe care în continuare se pare că nu-l putem depăşi. Dar comparând sfertul de secol ceauşist şi cel ”capitalist” progresele în cel din urmă sunt evidente, chiar dacă încete şi insuficiente (aproximativ cinci sute de kilometri de autostrada in plus fata de momentul 1989)[7].

Boia realizează şi o comparaţie interesantă între Stalin şi Ceauşescu. Rămâne în folclor, poate doar un mit, afirmaţia adolescentul Ceauşescu care ar fi rostit profeţia „Eu vreau să fiu Stalinul României!” Ce îl apropia şi ce îl despărţea de Stalin? „Conducerea de unul singur şi cultul exacerbat al personalităţii îl apropie de Stalin. Deşi de unul singur nu e chiar expresia cea mai potrivită. Singur era Stalin, într-adevăr, teribil de singur. Ceauşescu conduce împreună cu familia, inaugurând astfel un fenomen necunoscut regimurilor comuniste europene, dar apropiat de varianta asiatică, nord-coreeană, şi anume comunismul dinastic.” Dar şi faţă de acesta există o diferenţă având în vedere că liderilor nord-coreeni nici prin gând nu le trecea să ofere atât de multă putere soţiilor. De altfel prezenţa numerosului clan Ceauşescu la frâiele RSR reprezintă un reflex de prim ordin al ruralismului şi originii lui obscure- ţărăneşti. Practic de Scorniceşti nu s-ar fi auzit niciodată dacă acest clan nu ar fi provenit de aici. În comparaţie cu libertatea de acum, aşa-zisă liberalizare a regimului comunist de la jumătatea anilor 1960 privită cu atât nostalgie de mulţi români şi care a durat şi foarte puţin (până în 1971 sau 1974?), pare ridicolă, imposibil de susţinut „Să nu se spună că era mai bine în comunism! Şi asta nu numai fiindcă nu era mai bine, privind lucrurile în ansamblu, nu bucată cu bucată, ci fiindcă întregul dezechilibru actual al României tocmai în comunism îşi are originea[8]Dintr-o anumite perspective, moştenirea lui Ceauşescu ne bântuie şi astăzi pentru că megalomania lui transformatoare a atins aproape toate domeniile societăţii. Ceauşescu a dorit să îmbrăţişeze sufocant, până la asfixiere România. „Epoca Ceauşescu a fost şi o colosală (şi în bună măsură reuşită) manipulare prin istorie. Abilitatea propagandiştilor şi a istoricilor de serviciu a constat în recuperarea efectivă a celei mai mari părţi din tradiţionalul discurs naţional, pus însă în slujba regimului şi mai exact a liderului suprem.[9]

Contestabilă este afirmaţia „Ne tragem din comunism: incomparabil mai direct decât din daci şi din români, şi mai substanţial decât din perioada interbelică, pe care ne place atât de mult s-o invocăm că punct de plecare imaginar, într-o istorie din care paranteză comunistă ar fi dispărut că prin farmec. Adevărul este că suntem o altă Românie decât România de dinainte de comunism.”[10] Cu toate păcatele lui, poporul român a traversat deşertul comunist după cum a făcut-o şi în alte daţi în istorie, iar decantarea de comunism este vizibilă după un sfert de secol în ciuda nenumăratelor tare pe care le regăsim în prezent. Copiii noştri nu se mai trag din comunism şi, din pacate sau din fericire?, nici nu ştiu ce este acesta. Delicioase sunt şi cele două stenograme (mai multe cred că pur şi simplu nu pot fi citite) publicate în anexă, prima redând o şedinţa a Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al PCR din 30 martie 1977, cu câteva remarci care sintetizează perfect gândirea şi instinctele clanului Ceauşescu (El: ”Să ştiţi că dacă demolăm tot Bucureştiul va fi frumos” sau „s-a introdus un spirit nu ştiu cum dracu` să-l numesc, dar parcă sînt nişte protopopi la interne. Problemele umanitare, problemele umanismului revoluţionar, presupun inclusiv măsuri ferme împotriva oricăror manifestări duşmănoase care lovesc în interesele poporului, ale clasei muncitoare. Sigur că lumea, atmosfera generală, şi astăzi mergeau femei, bătrâni, tineri, îţi dădeau fiori, dar pe lîngă cele 21 şi ceva de milioane sînt şi nişte derbedei şi vor fi şi peste 100 şi 200 de ani. Împotriva acestora, a stă cu mîinile în sin, înseamnă a da lipsa de umanitarism”! Ea, despre Vlad Georgescu care ar fi scris o parodie, ciumă lui Caragiale, cum apare în text- şi nu Caragea fapt ce dovedeşte încă o dată o lipsa de cultură crasă- despre cutremurul din 4 martie 1977 „Să foloseşti şi acest prilej, este o calamitate naturală, să-l dai pe seama partidului, este inadmisibil, este un ticălos. Libertatea este libertate, dar pentru a-şi bate joc de popor, de efortuile lui, pentru aceştia nu există nici un fel de libertate”), iar cealaltă surprinde primirea noului patriarh ales, Teoctist Arpasu, la 14 noiembrie 1989, în fapt un lung şir de ploconeli şi temenele ale ierarhiei ortodoxe la adresa lui Ceauşescu-liderul politic român care a distrus cele mai multe lăcaşuri de cult din întreaga istorie. Remarcile represive din prima stenograma ar fi fost, fără îndoială, pe placul lui Stalin.

Scrierile lui Lucian Boia au totuşi o putere de convingere pe care cu greu o regasim la alţi istorici contemporani români, reuşind să nu abandoneze rigoarea academică, dar păstrând şi adăugând claritate şi farmecul stilului de expunere. Iar în contexul apariţiei unui număr din ce în ce mai mare de pseudo-istorici propagandişti-naţionalişti, parcă urmaşii grupului de pe lângă Ilie Ceauşescu, expunerile lui Lucian Boia oferă vitale duşuri reci de adevăr şi normalitate. Să nu le refuzăm!

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.


[1] Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe), Editura Humanitas, Bucureşti, 2016.

[2] Dar termenul ar putea fi la fel de bine şi naţionalist-comunistă.

[3] Pag. 53.

[4] Pag. 25.

[5] Însă ştim bine că statisticile în comunism sunt falsificate masiv.

[6] Pag. 57.

[7] Chiar dacă România ar avea nevoie, probabil de cel puţin 2000!!

[8] Pag. 208.

[9] Pag. 156.

[10] Pag. 200.

Articole similare

Douăzeci de bătălii care au schimbat lumea, de James Lacey şi Williamson Murray (I)

Codrut

Națiuni, frontiere, minorități: În jurul Marii Uniri de la 1918, de Lucian Boia

Jovi Ene

Mon voyage en U.R.S.S., de Léon Nicole (III)

Codrut

1 comment

Pavel Rătundeanu-Ferghete 14 iunie 2016 at 11:21

Nu v-am mai scris remarcabil istoric.Dumnevoastră respectați adevarul istoric.Pentru asta stima şi dragul meu.Într-adevărEminescu e un absolut a iubirii noastre cu flori şi zări albastre de pâine şi pace.Doamne ajută!

Reply

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult