La petite dernière (2025) – Sora cea mică
Regia: Hafsia Herzi
Distribuția: Nadia Melliti, Park Ji-min, Amina Ben Mohamed
Filmul La petite dernière (2025), regizat de Hafsia Herzi – titlu tradus la noi Sora cea mică și distribuit de Transilvania Film –, propune un coming-of-age plasat între două lumi aparent incompatibile: universul familial, tradițional, și libertatea intelectuală și afectivă descoperită în Paris. Povestea o urmărește pe Fatima, o tînără dintr-o familie franco-algeriană musulmană, care pleacă să studieze filozofia și ajunge să își negocieze identitatea între credință, sexualitate și autonomie personală. În acest context narativ relativ recognoscibil, filmul reușește să se distingă mai ales prin modul în care construiește experiența senzorială și emoțională a protagonistei.
Unul dintre cele mai reușite aspecte este sincronicitatea dintre imagine și coloană sonoră. Nu este vorba doar despre o ilustrare muzicală a cadrelor, ci despre o integrare organică, în care sunetul devine parte din ritmul intern al filmului. Muzica pare să respire odată cu imaginea, să-i urmeze pulsația și să-i accentueze tensiunile subtile. Această coerență creează o senzație de fluiditate și de continuitate afectivă, în care spectatorul nu mai percepe separat componentele formale, ci este absorbit într-un flux unitar. Din acest punct de vedere, filmul funcționează aproape ca o partitură, în care fiecare element – cadru, montaj, sunet – contribuie la aceeași construcție ritmică.
Interpretarea actriței principale, Nadia Melliti, este esențială pentru această coerență. Rolul Fatimei este unul interiorizat, bazat mai degrabă pe acumulări tăcute decît pe izbucniri dramatice, iar actrița reușește să transmită o gamă largă de stări fără a apela la verbalizare explicită. Privirea, gesturile minime, ezitările devin instrumente expresive prin care se conturează conflictul interior al personajului. Este o interpretare care funcționează pe subtext, sugerînd mai mult decît afirmă, și tocmai de aceea are forță. Nu întîmplător, performanța ei a fost remarcată și a obținut Premiul pentru cea mai bună actriță în competiția oficială de la Cannes, 2025.
Totodată, aș vrea să menționez și cît de mult mi-a plăcut rolul medicului pneumolog. Nu știu de cine este jucat, însă actorul a reușit o interpretare care să echilibreze constant dramatismul filmului cu o măsură de amuzament și relaxare pure.
Un alt merit important este faptul că filmul evită tentația tezismului. Subiectul – identitatea unei tinere musulmane care își explorează orientarea sexuală și autonomia – ar fi putut foarte ușor să alunece într-o direcție demonstrativă, în care personajele devin purtătoare de idei. În schimb, regia preferă ambiguitatea, nuanța și observația. Filmul nu oferă răspunsuri definitive și nu încearcă să impună o poziție ideologică rigidă, ci lasă spațiu pentru contradicții și tensiuni nerezolvate, reflectînd perioada incertă în care un adolescent se caută pe sine, indiferent că îi este clar sau nu ce îi place, ce iubește, ce vrea. Această opțiune îl apropie mai mult de un cinema al experienței decît de unul al argumentației.
Totuși, scenariul prezintă unele fragilități, în special în ceea ce privește conturarea familiei Fatimei. Reprezentarea unei familii musulmane atît de deschise și de permisive, în contextul specific sugerat de film, ridică semne de întrebare din punct de vedere al verosimilității. Mai ales în cazul unei familii cu trei fiice, dinamica prezentată pare uneori idealizată sau insuficient ancorată în realități socioculturale mai complexe. Această disonanță nu compromite totuși filmul, pentru că se află în contrapunct cu subtilități care să sugereze că e totuși posibil ca o astfel de familie să existe – tatăl pare o prezență absentă pe canapea, neimplicat real în viața familiei; imamul la care ajunge Fatima pentru a se confesa și a cere sfaturi îi propune o perspectivă relaxată și deloc judecătoare a credinței.
În schimb, relația dintre Fatima și mama ei este o dimensiune a filmului care m-a emoționat teribil. Mama nu este construită ca o figură autoritară sau rigidă, ci ca un personaj capabil de empatie și adaptare. Capacitatea ei de a-și vedea fiicele ca individualități, de a le înțelege nevoile specifice și de a fi alături de fiecare în mod diferit este redată cu subtilitate și autenticitate. Această relație introduce o perspectivă afectivă profundă, care contrabalansează eventualele inconsecvențe ale scenariului și oferă filmului un nucleu emoțional solid. Îndrăznesc să spun că mama Fatimei este o mamă pe care și-ar dori-o orice fiică.
În ansamblu, La petite dernière este un film care impresionează mai ales prin finețea execuției și prin performanța actoricească. Este un coming-of-age care evită clișeele evidente și care preferă să exploreze zonele de ambiguitate și fragilitate ale identității. Prin sincronicitatea dintre sunet și imagine, prin interpretarea nuanțată a protagonistei și prin refuzul de a fi tezist, filmul reușește să construiască o experiență cinematografică coerentă și emoționantă.
Disponibil în cinematografele din toată țara începând cu 24 aprilie, distribuit de Transilvania Film.
Nota: 9/10
