„Casa din marea azurie” de T. J. Klune
Titlul original: The House in the Cerulean Sea
Editura Storia Books, 2021, pentru ediția în limba română
Traducere din limba engleză: Irina Stoica
Vreau să încep prin a spune că, pentru mine, lectura e greu de separat de muzică. De obicei, mă interesez puțin de atmosfera cărții și-mi aleg fundalul sonor în funcție de asta, iar pentru romanul acesta a funcționat un playlist discret, ușor melancolic, dar cu o fragilitate luminoasă. Eu am rămas la un album de Belle and Sebastian, dat încet, și am deschis „Casa din marea azurie” așteptându-mă la un fantasy blând despre copii magici și un final previzibil.
Doar că în paginile cărții am descoperit că muzica pe care o recomandă însuși autorul devine un refugiu discret, oferind indicii despre starea interioară a personajelor. Pentru Linus Baker, un birocrat de patruzeci de ani cu o viață reglată milimetric după manualul de reguli și reglementări al DERETIMA (Departamentul Responsabil de Tineretul Magic), discurile de vinil și Calliope, pisica lui bătrână și la fel de retrasă ca el, sunt singurele ferestre spre o lume care nu e gri.
Linus e genul de om care a cerut voie sistemului să existe și, în schimb, a primit o liniște birocratică. Nu fericire, ci liniște.
Când „Conducerea Extrem de Superioară” îl trimite într-o misiune strict secretă la orfelinatul de pe insula Marsyas, Linus pleacă însoțit de Calliope și descoperă șase copii care nu pot fi definiți prin etichete: Lucy, un băiețel de șase ani care, deși e Antihristul, are noaptea coșmaruri și își găsește refugiul în rock and roll-ul anilor ’50; Talia, un gnom de grădină cu un umor tăios și o pasiune feroce pentru horticultură; Theodore, balaurul pitic care, deși nu folosește cuvinte, te învață să-l asculți până când începi să-l înțelegi, și care colecționează mici obiecte pentru comoara lui; Phee, un copil-zână a pădurii care reușește să crească copaci și flori într-un mod uluitor; Sal, băiatul căruia îi place să scrie și care se transformă în pomeranian când se sperie; și Chauncey, creatura gelatinoasă al cărei singur vis, acela de a fi un valet politicos la un hotel, este cea mai umană dorință de acceptare din întreaga carte.
Acești copii nu cer nimănui permisiunea să fie ei înșiși. Iar meritul lui Klune e că nu îi transformă în simple simboluri „drăgălașe”. Sunt imperfecți, uneori incomozi, alteori speriați, adică profund umani.
Dincolo de decorul fantasy, cartea e povestea unei treziri întârziate. Linus începe să înțeleagă că a aplicat toată viața reguli fără să-și pună întrebarea esențială: sunt ele corecte? Arthur Parnassus, directorul orfelinatului, nu îi cere să ignore diferențele. Îi cere ceva mai dificil: să renunțe la grila de evaluare și să privească.
Da, structura poate părea previzibilă, urmând tiparul clasic al personajului rigid care se schimbă odată ajuns într-un mediu cald. Și da, pe alocuri, optimismul cărții atinge note aproape didactice, căci autorul simte uneori nevoia să sublinieze prea explicit lecțiile despre toleranță și bunătate prin dialogurile dintre Arthur și Linus. Totuși, acest ton moralizator nu deranjează, pentru că vine din sinceritate și din dorința clară de a oferi un refugiu literar într-o lume în care, de multe ori, oamenii uită să fie blânzi și incluzivi.
„Casa din marea azurie” nu e o carte care te surprinde prin răsturnări de situație, ci una care te schimbă discret. Funcționează tocmai pentru că nu încearcă să-ți demonstreze nimic cu forța, ci îți mută perspectiva de la griul sistemului la un albastru infinit al posibilităților. Nu îți promite că drumul e simplu. Îți sugerează doar că merită să începi să privești lucrurile altfel… Sub un cer azuriu, într-o mare azurie.
Puteți cumpăra cartea: Libris.ro/LibHumanitas.ro.
(Sursă imagine: https://www.libhumanitas.ro)
