Romanul Cinematograful călător al domnului Saito al autoarei daneze Annette Bjergfeldt este o saga familială luminoasă și emoționantă, care traversează, cu sensibilitate și imaginație, un secol frământat de pierderi, speranțe și renașteri. Desemnată una dintre cele mai bune cărți ale anului 2023 de publicația daneză Politiken și finalistă a Premiului Martha 2024, cartea a cucerit cititorii din întreaga lume, fiind tradusă în 18 limbi. Povestea începe odată cu fuga Fabiolei și a fiicei sale, Lita, din Argentina spre un vis parizian care se destramă pe țărmurile insulei canadiene Upper Puffin, un spațiu izolat, plin de culoare, a căror locuitori sunt definiți prin solidaritate. Pensiunea Betleem este inima unei comunități de personaje memorabile. Între aurore boreale, valuri sălbatice și vizitele anuale ale misteriosului domn Saito cu cinematograful său ambulant, destinul celor două se rescrie într-o poveste despre apartenență, libertate și puterea magică a imaginației.
Romanul Cinematograful călător al domnului Saito a fost tradus de curând la Editura Humanitas Fiction, în Colecția Raftul Denisei (traducere de Flavia Teoc) și ne-am bucurat că scriitoarea din Danemarca ne-a răspuns rapid la câteva întrebări despre volumul său:
– Povestea Litei și Oonei se leagă într-un mediu neobișnuit, o insulă izolată din Atlanticul de Nord. Cum v-a venit ideea acestei prietenii și ce v-a atras în modul în care cele două fete se regăsesc una pe cealaltă?
Canada nu este un teritoriu necunoscut pentru mine. O vreme am locuit în Montreal, de altfel, o parte dintre strămoșii mei au emigrat, în 1929, pe o insulă canadiană asemănătoare. Insula aceea, cu farul ei albastru vărgat, m-a marcat și l-am păstrat cu mine încă din copilărie, pot spune că a rămas mereu viu în amintirile mele asemenea unei mari aventuri. Dar nu așa a început aventura celor două prietene.
Când vreau să scriu, de fapt, îmi adun personajele bucățică cu bucățică, de parcă urmează să deslușesc un puzzle misterios. Și nu știu întotdeauna cum arată de la început. Aș putea spune că este mai mult un amestec de istorii personale pe care le surprind, iar toate sunt urmate de oameni pe care îi inventez ca într-un film și de fraze plutitoare pe care le culeg din visele mele. Nu folosesc cartonașe cu intrigi; nu urmez o rețetă, mă las condusă de stele, având încredere că, dacă ascult și continui să scriu, ele vor alcătui pe parcurs o constelație frumoasă.
Totuși, pornesc de fiecare dată de la ceva concret, de data aceasta au fost trei:
– fetița care, când era bebeluș, a fost pusă într-o cutie de pantofi.
– pensiune pentru marinari cu 24 de camere… asemenea unui calendar de Crăciun.
– Și o prietenie cu o fată Care nu poate auzi.
Relația dintre Oona și Lita îmi amintește de o prietenie dragă din copilărie, o legătură pe care încă o mențin și astăzi. Prietena mea are aceleași urechi mari ca ale Oonei, dar nu este surdă. 😊 Ce am preluat totuși din istoricul acestei prietene este faptul că străbunica ei a fost pusă, de fapt, într-o cutie de pantofi când era un prunc. În rest, Romanul își urmează propriul drum, iar parcursul meu este mai mult o șoaptă în interiorul lui.
– Cinematograful ambulant al domnului Saito joacă un rol simbolic în formarea personajelor. Ați gândit încă de la început această prezență cinematografică ca pe o metaforă a schimbării și descoperirii de sine pentru Lita și Oona?
Domnul Saito a apărut mai târziu. Îmi doream ca cineva să ajungă pe insulă, iar eu iubesc filmele.
O prietenă mi-a povestit despre un cinematograf ambulant care venea, în copilăria ei, în partea aceea de țară. Așa că într-o zi am scris pur și simplu un nume: domnul Saito. Cred că asta este și magia scrisului, modul în care oamenii se ivesc din cer, iar domnul Saito are ceva din această taină a scrisului. Am înțeles că prezența lui oferea poveștii un centru de greutate.
De cele mai multe ori mă simt ca o exploratoare în propria carte. Înțelepciunea îmi vine treptat, bucată cu bucată. Deodată am realizat că fiecare dintre noi este un mic cinematograf ambulant, prezentându-se lumii. Filmele și imaginația au devenit un mod minunat de a întări legătura dintre cele două fete.
– Lita și Oona trăiesc experiențe care le schimbă perspectivele de viață. În scrierea acestui roman, ați explorat tema formării personale (bildungsroman) sau a fost mai mult o evoluție organică a personajelor pe parcursul deceniilor acoperite?
Pentru mine este foarte important ca Lita, Oona și Fabiola (și toate celelalte personaje) să treacă printr-o transformare. Da, în acest sens este un roman al formării. Fiecare carte pe care o scriu mă face și pe mine puțin mai conștientă, puțin mai înțeleaptă. Poate pentru că, atunci când mă așez să scriu, simt că ceva mai mare decât mine are propriile planuri.
– În contextul în care Lita provine dintr-un trecut zbuciumat și ajunge pe Upper Puffin, ce v-a inspirat să combinați elemente de realism narativ cu o atmosferă aproape magică oferită de cinematograf și de întâlnirile cu Oona?
În Fabiola se regăsește mult din mama mea, avea, într-un fel, darul de a presimți viitorul, iar asta a făcut ca anii copilăriei mele să fie cu adevărat magici, în ciuda faptului că am crescut într-o suburbie destul de liniștită. 😊 De asemenea, la rândul ei era pasionată de dans și avea un spirit liber. Bineînțeles că și în Lita se regăsește mult din mine, suntem într-o anumită măsură aceeași fetiță care caută mereu conexiuni cu ceilalți. Relația dintre mine și mama a fost la rândul ei despre conflictul dintre libertate și comuniune, dar totul presărat cu multă iubire.
Morala este și aceea că îți poți face propria familie mai amre dacă simți nevoia de mai mulți tovarăși de drum, așa cum este cazul Oonei. Îmi iubesc toate eroinele: Fabiola, Maggie, Oona și Lita. Sunt ca notele unui acord muzical 😊 Iar filmele au fost mediul perfect pentru a le face să strălucească, chiar dacă nu știam încă de la începutul scrierii.
– Oona este un personaj cu propriile sale trăiri și o lume percepută diferit de alții. Cum ați lucrat la reprezentarea experienței ei, mai ales în raport cu limbajul, comunicarea și percepția realității?
Oona a fost o încântare pentru mine. Cum se simte viața atunci când te naști fără auz? Și ce se întâmplă după dacă se produce un miracol? Tocmai pentru că sunt muzician, am vrut să celebrez tot ceea ce putem auzi. Pasiunea comună a Litei și a Oonei pentru filme cuprinde tot ceea ce am făcut eu ca artist. Când eram foarte tânără, pictam. Apoi am fost cântăreață și compozitoare mulți ani. Iar acum îmi place să mă joc cu limbajele și să desfășor o poveste complexă pentru cititor. Iar toate aceste trei forme de expresie devin, într-un fel, un film.
Să privești lumea prin ochii Oonei și ai Litei a fost ceva extraordinar. Dar să poți trezi în cititori imagini artisitice, viziuale, auditive și poate chiar un al șaselea simț în cititor… acestea sunt, de fapt, partea mea preferată din scris.
– Romanul evocă scene pitorești: migrația păsărilor, aurora boreală, comunitatea insulară. Ce rol au aceste imagini naturale în evoluția emoțională a personajelor?
Sunt, în taină, o sirenă care iubește să înoate în ocean, să stea în natură. 😊 Natura își urmează întotdeauna propriul curs. Poate fi aspră și nemiloasă, mai apoi, dintr-odată, de o frumusețe copleșitoare. Suntem cu toții suflete care încearcă să se orienteze cât mai bine. De aceea am lăsat cele șapte valuri ale vieții să vuiească printre pagini.
– Ați menționat că alegerea de a plasa povestea pe o insulă izolată a influențat dinamica narativă. Cum credeți că ar fi diferit romanul dacă acțiunea s-ar fi petrecut într-un oraș cosmopolit în locul Upper Puffin?
Cred că oamenii sunt profund modelați de locul în care trăiesc. Povestea aceasta nu poate fi spusă într-un oraș mare. Spre deosebire de insula celor două fetițe, într-o metropolă poți vedea toate filmele pe care le dorești, poți pleca oriunde și îți poți face prieteni noi în fiecare săptămână. Într-un loc izolat, trebuie să vă alegeți unii pe alții, chiar și în zilele în care nu aveți chef. Aveam nevoie de o insulă unde feribotul ajunge rar, pentru a ține sufletele laolaltă. Aceasta este metafora mea: insulele și familiile.
Pot fi greu de părăsit și adesea tânjești după altceva sau după mai mult, așa cum face Fabiola la început. Dar tocmai aici se regăsește frumusețea. Să alegi să trăiești pe o insulă poate fi asemănat cu o iubire adevărată de durată: primești altceva și mult mai mult decât ai cerut vreodată.În acest sens, și Dumnezeu își are partea Lui. De aceea pensiunea marinarilor se numește Betleem. 😊
– Mulți cititori recunosc influențe din marile prietenii literare clasice (precum cea dintre Anne și Diana). Sunt autori sau autoare ale căror portrete de prietenie v-au inspirat în mod direct în construcția relației dintre Lita și Oona?
Nu sunt foarte influențată de alte romane. Poate puțin de cărțile copilăriei, precum Pippi Șosețica și prietena ei Annika, sau de universul creat de Tove Jansson. 😊 Ca adult, iubesc filme precum The Royal Tenenbaums al lui Wes Anderson (Tenenbaums regali din 2001). Toate aceste personaje excentrice trebuie să învețe să trăiască împreună… la fel ca sufletele de pe Upper Puffin Island.
– Ce impact sperați să aibă această carte asupra cititorilor? Ați vrea ca ei să plece de la lectură cu un anumit sentiment despre imaginație, comunitate sau puterea poveștilor?
Îmi doresc să ofer cititorului o poveste frumoasă, nebună, amuzantă, tristă și magică. Sper ca el să se simtă înălțat și mișcat. Și mai vreau să-i amintesc, în vremuri întunecate ca acestea, că lumea este cu adevărat uimitoare și plină de iubire. Cu toții avem dreptul să aparținem și să ne conectăm, oricât de însingurați ne-am simți uneori.
Fiecare dintre noi poartă în sine ceva frumos.
– Mulțumesc!
(Sublinierile ne aparțin.)
