Laur, de Evgheni Vodolazkin

”Laur”, de Evgheni Vodolazkin

Editura Humanitas Fiction, Colecție Raftul Denisei, București, 2014
Traducere din rusă și note de Adriana Liciu

Moto: ”O particularitate a omului despre care este vorba aici a fost aceea că vorbea foarte puțin. El nu uita vorbele lui Arsenie cel Mare: de multe ori mi-a părut rău de vorbele pe care le-a rostit gura mea, dar de tăcere nu mi-a părut rău niciodată.”

”Laur” este un roman mare. Evgheni Vodolazkin și-a propus (pare simplu) să reînvie tradiția marilor romancieri ruși, i-a studiat atent pe Tolstoi sau pe Dostoievski și a reușit să construiască chiar ceea ce și-a dorit, un roman în dulcele stil clasic, cu un personaj principal puternic și carismatic, profund religios și, de aceea, apropiat multor cititori, un roman care însă împrumută elemente de modernitate pentru a nu fi considerat îmbătrânit sau o simplă copie palidă a trecutului. Chiar dacă subtitlul este ”Un roman neistoric”, ”Laur” are multe elemente care te poate îndreptăți să consideri că subtitlul este pus oarecum pentru a deruta cititorul, deși mai degrabă i s-ar fi potrivit unul ca ”Un roman religios”.

Chiar dacă numai una dintre cele patru părți ale romanului este intitulată ”Cartea drumului” (Vodolazkin și-a împărțit cartea în patru părți, corespunzătoare drumului în viață a lui Arseni: Cartea cunoașterii, Cartea renunțării, Cartea drumului și Cartea liniștii), cartea este o alegorie a călătoriei spre mântuire, spre iertare dumnezeiască, spre intrarea în comuniune cu oamenii și cu sine însuși a personajului principal Arseni. Cu alte cuvinte, deși aparent este construit ca o descriere a unei vieți sfinte, romanul descrie o călătorie inițiatică a unui om integru, care nu are nici defecte și nici păcate aparente, dar care se consideră vinovat până în adâncul sufletului de moartea celei pe care a ales-o ca parteneră, dar pe care nu a avut curajul să o arate lumii.

Cartea cunoașterii ni-l dezvăluie pe Arseni cel inocent, cel care se naște în slobozia Rukina din Rusia Evului Mediu, în vremuri pline de religiozitate, magie, spiritualitate și suferință. Crescut îndeaproape de bunicul său Hristofor, cel care era vraciul local, el este apropiat atât treburilor dumnezeiești, prin relația sa specială cu Vraciul, dar și cu starețul mânăstirii din apropiere, dar și celor lumești, pentru că trăiește într-un timp în care medicina era cvasi-inexistentă, iar lupta cu bolile, mai ales cu necruțătoarea ciumă, este dusă exclusiv prin credință și plante medicinale. În aceste condiții vitrege, Vodolazkin a introdus personajul Arseni care, în mod sigur, are ”alură” de sfânt, pentru că scriitorul rus și l-a imaginat ca fiind aproape perfect: învață rapid și nu uită nimic; este introdus în studiul plantelor și al religiei ortodoxe; învață să citească, chiar dacă instrumentele timpului aproape nici nu existau; supraviețuiește morții bunicului său, dar și vicisitudinilor aduse în comunitate de tâlhari sau de ciumă; devine la o vârstă fragedă tămăduitorul local, un om respectat de comunitate.

Dacă privim la final, vom descoperi că singura lui vină (dacă este o vină!) este aceea că a acceptat ca relația sa cu Ustina să fie ascunsă, mai ales în clipele grele ale nașterii copilului lor, care a determinat, de altfel, și moartea ei și a fiului nenumit și nebotezat. O vină pe care și-o asumă și care îl va urmări toată viața, mai ales că, prin talentul său de vizionar, descoperă că sufletul Ustinei nu a părăsit această lume și că, prin mântuire și penitență, va reuși, dacă nu să întoarcă drumul spre cealaltă lume, măcar să fie alături de ea pentru totdeauna. Nu puține sunt momentele în care el îi vorbește, pentru că Ustina a rămas mereu pentru el o ființă vie, care îi stă alături, motiv pentru care nu mai e mult și devine Ustin (Arseni este o ființă multivalentă nu numai din punct de vedere al numelor folosite, totdeauna cu un anumit înțeles ce se relevă cititorului, ci și al obiceiurilor și al felului în care își dezvoltă pașii pentru a dobândi iertarea de păcate în fața lui Dumnezeu, mântuirea sufletului său și al Ustinei!):

”Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe. Acum, Arseni, totul e să atârne de puterea dragostei tale. Și, firește, și de puterea rugăciunii tale.”

Aș putea spune că partea a doua a cărții, Cartea renunțării, este calea pe care Arseni/Ustin a ales-o să se împace cu lumea și, în același timp, să se dezvăluie acesteia. Lupta cu molimele vremii era extraordinar de grea și avea puține instrumente care să îl ajute. Pentru prima oară, pleacă din ținutul natal și își pune în slujba tuturor oamenilor întâlniți atât știința acumulată (puțină câtă era, dar esențială, din domeniul tămăduirii), cât și marea credință în Dumnezeu. Nu există muribund pe care să nu îl plângă, nu există bolnav care mai are o șansă lângă care să nu stea până la vindecare și pentru care să nu se roage până la istovire. O perioadă în care i se acumulează și faimă, dar în care câștigă respectul unei lumi care aprecia la fel de mult, ciudat, atât tămăduitorii, cei care înfăptuiau miracole, dar și pe nebunii întru Hristos. Este momentul în care îl pierdem un pic din vedere pe Ustin, tocmai pentru că el alege să nu se mai dezvăluie cititorului, ci doar lui Dumnezeu, fără a avea nevoie de intermediari. Cel puțin, așa mi s-a părut mie.

”Fenomenul „nebuniei întru Hristos” este considerat de unii autori occidentali drept o bună ilustrare a abisului în care a decăzut Rusia înainte de 1917, sub influența anti-intelectualismului tipic tradiției ortodoxe, și al înăbușirii disidenței politice de către autocrația țaristă.” (Sursa: Wikipedia)

Dacă ar fi să aleg una dintre părțile romanului ca fiind preferata mea, aș alege Cartea drumului, în care Vodolazkin a transformat călătoria inițiatică într-una reală, de vreme ce Arseni, revenit la propriul nume, călătorește spre Ierusalim, pentru iertarea păcatelor stăpânului său, dar și ale lui însuși, însoțit de Ambroglio Flecchia, cel care aduce, pe lângă o fluidizare a acțiunii, o anumită nuanță de modernitate în evenimentele prezentate (am fost noi șocați de acea sticlă de plastic din prima parte, autorul chiar și-a dorit acest lucru, toată lumea s-a gândit în timp ce citea, apoi a discutat despre legătura sticlei cu Evul Mediu!) prin prezentarea unor evenimente viitoare, chiar din secolul al XX-lea, în paralel cu cele specifice vremurilor în care personajele trăiau:

”Dacă ar fi vorba de mântuirea mea, n-aș fi nerăbdător. Aș merge mai departe și mai departe, cât m-ar duce picioarele, fiindcă nu mă tem de mișcare și de eforturi. Mă tem doar că nu merg încotro trebuie. Asta pentru că principala dificultate constă, cred eu, nu în mișcare (Ambrogio întâlni privirea lui Arseni), ci în alegerea drumului.”

La final, liniștea (Cartea liniștii). Arseni (Ustin, din nou Arseni, apoi Ambrozie și Laur) trebuie să își găsească liniștea sufletească pe care a căutat-o toată viața. Era evident că aceasta nu poate fi găsită în afara credinței și numai un om credincios poate descoperi că totul nu a fost deloc în zadar, că toată căutarea sa a avut nu numai un scop nobil, ci și un final fericit. Desigur, sunt multe probleme filosofice în joc, nu trebuie să privim această carte numai din prisma religiosului (pe care personal nu îl agreez, deși Arseni este din cu totul alt aluat, un om iluminat într-adevăr), ci poate fi privită și din perspectivă istorică – o descriere perfectă a lumii medievale în ansamblu, a celei rusești în particular – sau din punct de vedere al dragostei descrise – nu cred că există un om mai plin de iubire decât acest personaj, care a luat asupra sa toată păcatele lumii, în încercarea simplă, dar aproape imposibilă, de a își recupera iubirea pierdută din tinerețe, niciodată înșelată, chiar și după moarte.

Așa cum spuneam și la începutul prezentării mele, Laur este un roman mare, este o carte construită cu foarte mare migală de autorul rus, care a mizat totul pe influența clasică și a reușit. Dezvoltat pe un filon ortodox, nu știu cât de mult poate să spună cititorului de romane moderne, cel care este grăbit să îngurgiteze carte după carte, ficțiune după ficțiune, fără să pună accentul pe latura filosofică a unor întâmplări sau personaje. De aceea, Laur va atrage mai mult pe cititorii profesioniști sau semi-profesioniști (așa cum îi consider eu uneori pe bloggerii literari, dar nu numai pe ei) și mai puțin pe cei care citesc literatură de-a valma, deși ar trebui să-i atragă pe toți deopotrivă. Romanul lui Evgheni Vodolazkin este, în mod clar, un roman ce trebuie citit de mai multe ori pentru a fi aprofundat.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Elefant.ro/E-book.