Carti Carti de fictiune

„Never, never let me go”: Să nu mă părăsești, de Kazuo Ishiguro

Să nu mă părăsești”, de Kazuo Ishiguro
Editura Polirom, Iași, 2017
Traducere din engleză de Vali Florescu

Dacă vă închipuiți că am trecut brusc și fără preaviz la literatura japoneză, vă înșelați amarnic. Căci Kazuo Ishiguro este englez aproape get-beget, transferat pe când avea 6 ani (în 1960) de la Nagasaki, Japonia, unde se născuse, în Guildford, Anglia. Unde a și rămas. De ce vă spun toate astea? Veți vedea.

De fapt Kazuo Ishiguro e departe de a fi un necunoscut. Numeroase premii literare (între care Booker Prize) au fost în cele din urmă încununate în 2017 cu un Nobel: „A dezvăluit abisul din spatele senzației noastre iluzorii de conectare la lume”, spune motivația juriului. Exact înainte ca respectivul juriu să fie desființat în urma unui scandal de viol. Așa merg lucrurile și  n-ai ce-i face! De altfel, mulți cred că și cartea de față, apărută în 2005 și căreia Poliromul i-a dedicat deja a treia ediție, a contribuit masiv la acordarea premiului. Titlul original este „Never Let Me Go”, un cântec al lui Judy Bridgewater care spune așa:

Darling, hold me,

Hold me, hold me,

And never, never let me go.

Așadar, o traducere mai fidelă ar fi „Să nu mă lași niciodată să plec”, cu accent pe niciodată. Dar drept e că în românește „Să nu mă părăsești” sună mai bine, chiar dacă nu reflectă exact realitatea. Însă despre ce fel de realitate vorbim? Mă tem că de aici încep problemele și m-am gândit mult dacă să vă dezvălui sau nu clenciul cărții, fiind extrem de tentat să nu o fac. Dar, văzând eu că este divulgat încă de pe coperta a patra, adică nici nu e nevoie s-o deschizi ca să îl afli, m-am decis să adaptez în consecință planul acestei cronici.

Iată deci clenciul: Cândva, în Anglia zilelor noastre (deși nu chiar ale noastre), savanții pun la punct tehnica clonării umane și creează o armată de clone a căror funcție este să fie donatoare de organe pentru cei cu probleme. O idee atât de SF, încât romanul a fost propus și pentru premiul Arthur C. Clarke. Nu știu dacă l-a și luat, dar propus a fost. Mai citisem eu sefeuri pe tema asta însă acolo clonele, decerebrate, erau crescute în soluții nutritive doar pentru această menire. Pe când aici sunt oameni normali, care își trăiesc viața normal, cu dureri și bucurii, în așteptarea momentului în care să le vină rândul la cuțit. Ei știind asta! Când am văzut despre ce-i vorba în cartea pe care singur mi-am ales-o, i-am spus administratorului că nu pot s-o citesc pentru că îmi face rău și deci să mă ierte de cronică. Mi-a răspuns că nu-i nimic, să mă ocup de celelalte, ceea ce zis și făcut. Însă zilele astea mi-a cerut-o din nou, și aici vine partea interesantă în ceea ce mă privește: uitasem complet de ea, atât de complet încât mi-au trebuit câteva zeci de pagini îmbibate cu déjà vu-uri enervante până să pot reface istoricul primei mele întâlniri cu ea. Fie mă ramolisem, ceea ce pretind că încă nu e cazul, fie mi s-a activat un mecanism de autoapărare în fața unei agresiuni majore căreia nu mă simțeam capabil să-i fac față. Acum însă am reușit s-o citesc, încercând din răsputeri să nu iau lucrurile ca atare ci să le caut substratul în virtutea căruia a fost scrisă și apreciată.

Cum spuneam, undeva prin Anglia zilelor noastre (deși, repet, nu chiar ale noastre) exista o școală, dichisită ca multe alte școli englezești cu internat, doar că asta era pentru clone. Acolo învățau de toate, de la științe la filozofie și arte, făceau sport ca orice englez care se respectă, iubeau, urau, glumeau. Povestea ne este spusă de una dintre ele, Kathy H, o fată ca oricare, poate ceva mai sensibilă dar altfel absolut normală. Ea intră în școala asta de la șase ani, ca și autorul în Anglia, și urmează acolo toate etapele formării ei ca om. Doar că ea, ca și toți ceilalți, nu erau considerați oameni. Discriminare absolut necesară, pentru că altfel n-ar mai fi putut fi folosiți în scopul pentru care au fost aduși pe lume. De ce există atunci școala? Doar ca să-i pregătească inutil pentru abator, ca pe o turmă de vite? Aflăm mai târziu că în sistemul extrem de bine pus la punct al clonelor umane, școala din Hailsham era o excepție. Înființată de un grup de entuziaști, funcționa în felul acesta oarecum clandestin, tocmai ca să arate lumii că și clonele, dacă sunt educate la fel ca oamenii, nu pot fi deosebite prin nimic de ei (în afara detaliului că nu pot face copii). Ba chiar că n-ar fi exclus să aibă și suflet.

Lectura îmi crea o permanentă stare de indispoziție și m-am întrebat ce i-a venit autorului să-și aleagă o temă atât de crudă și de neverosimilă. De parcă n-am ști cu toții că așa ceva este imposibil să se petreacă în lumea noastră și cu atât mai puțin într-o țară atât de civilizată cum este Anglia! Oare? Dacă credem asta înseamnă că am uitat ce năstrușnicii a săvârșit până nu demult Anglia în calitatea ei de putere colonială, bazate toate pe axioma că primitivii nu au suflet. Și nu doar Anglia, ci și alte puteri. Chiar și Japonia, dacă tot veni vorba. Și am uitat, tocmai datorită acelui mecanism de autoapărare despre care vorbeam. Noroc cu Kazuo că ne-o reamintește. Ne spunem că astfel de mentalități aparțin unor timpuri revolute, că etapa a fost depășită și nu va mai reveni? Să dea Dumnezeu!

Ajuns aici, m-am documentat și am găsit că orașul Hailsham chiar există, în East Sussex, și că renumele său este legat printre altele de școlile de bună calitate pe care le adăpostește. Ceea ce m-a pus într-un fel pe gânduri, oferindu-mi o alternativă la prima interpretare: nu cumva cartea este într-un fel autobiografică? Nu cumva Kazuo Ishiguro se consideră el însuși o clonă, o clonă a celui care ar fi putut fi dacă ar fi rămas în Japonia, un corp străin aruncat într-o lume căreia nu-i aparține? Probabil că în copilăria sa britanică a trăit de multe ori această senzație, m-aș mira să fi fost altfel. Iar povestea ne este spusă la persoana întâia, chiar dacă de către o fată. Însă el a reușit să-și depășească condiția și să-și construiască o frumoasă carieră de scriitor englez. În carte, eroii tocmai asta încearcă: să demonstreze și să-și demonstreze că sunt și ei oameni. Autorul nu ne spune dacă au și reușit, până la ultima pagină nu se întâmplă nici o minune, dar pe mine m-au convins. Dacă mai era nevoie.

În încheiere doresc să vă ofer un citat, relevant atât pentru subiectul în cauză, cât și pentru calitatea scriiturii. Este vorba despre o discuție oarecum lămuritoare dintre Kathy și Tommy, două dintre clone, pe de o parte, și Miss Emily, fosta lor educatoare (pe care, cu duioșie, o numeau paznic), de cealaltă:

„- Ce rost avea Hailshamul? Să începem cu întrebarea cea mai simplă și poate că răspunsul la ea le va rezolva și pe celelalte. De ce vă luam lucrările? (e vorba despre faptul că Miss Emily colecționa lucrările elevilor ei de la ora de arte n.m.) De ce am făcut-o? Puțin mai devreme ai spus un lucru interesant, Tommy. Ai spus că o făceam din cauză că arta fiecăruia îi dezvăluie ființa interioară. Felul cum erați cu adevărat. Așa ai spus, nu? Ei bine, nu te-ai înșelat chiar atât de tare. Vă luam lucrările pentru că noi credeam că vă dezvăluie sufletele. Sau, ca să fiu și mai limpede, am făcut-o pentru a demonstra că aveți suflet.

S-a oprit, iar Tommy și cu mine am schimbat priviri între noi pentru prima oară după foarte mult timp. Apoi eu am întrebat:

– Dar ce nevoie aveați să demonstrați așa ceva? Credea cineva că noi nu avem suflet?

Pe chipul ei a apărut un surâs vag.”

Puteți cumpăra cartea: Libris.ro.

Articole similare

Opera poetică (I), de Paul Celan

Dan Gulea

Panta rhei, de Vasili Grossman

Dan Romascanu

Templul de aur, de Yukio Mishima

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult