”Jurnalul Aurorei Serafim”, de Sidonia Drăgușanu
Editura Hoffman, colecția Contemporan, 2018
„Ne aflăm în fața unui roman care analizează slăbiciunile societății în care trăim. În care o femeie divorțată este curvă. În care un bărbat cu doi copii nu e de luat. În care un doctor fără nicio hangara e mai preferabil decât unul cu doi copii. Suntem într-o formulă foarte falsă despre realitățile vieții. Romanul asta arată, falsitățile societății”.
Sunt cuvintele Ioanei Crăciunescu, desprinse dintr-un interviu acordat cu ocazia reeditării acestui volum. „Jurnalul Aurorei Serafim” a apărut, prima dată, în 1957, la Editura Tineretului, iar Ioana Crăciunescu a interpretat-o pe protagonistă în adaptarea cinematografică din 1987, produsă de Casa de filme UNU, sub numele „Să-ți vorbesc despre mine”. Reeditarea, aparținând Editurii Hoffman, este cea care a ajuns în mâinile mele și care mi-a dat de gândit în cu totul alte direcții decât cele citate. Lucru firesc, de altfel, pentru că, din perspectiva mea, cartea Sidoniei Drăgușanu este, mai degrabă, o poveste cu personaje pe care le văd întocmai ca pe cele din filmele noastre din anii 70-80, mișcându-se într-un ralanti rigid și rostind replicile cu teatralitate și într-un tempo parcă întârziat față de mișcări.
Așadar, pentru mine, „Jurnalul” este fascinant – iar viața autoarei sale, și mai fascinantă.
Societatea actuală caută, în permanență, modele feminine puternice, pe care le oferă drept exemplu, le singularizează și le prezintă drept aparte. Impresia mea este că, de fapt, femeile au fost mereu puternice, că o comparație și o competiție continue cu bărbații nu își au rostul, și că este suficient să căutăm sub primul strat de praf ca să descoperim o infinitate de comori feminine, și încă în toate culturile.
Sidonia Drăgușanu se înscrie, cu naturalețe, în rândul acestor descoperiri. De la început până la sfârșit, biografia ei este tumultuoasă, plină de dramă și savoare, în ton cu istoricul complicat al personajelor sale. Aflați mai multe despre viața Sidoniei pe site-ul dedicat ei, un demers al familiei menit să o evoce sau să o reveleze celor ca mine, care, nefiind născuți pe vremea când cariera sa era la apogeu, se pot hrăni doar cu bogăția de materiale disponibile online.
„Jurnalul Aurorei Serafim” ar fi marcat de evenimentele din viața autoarei (divorțul părinților, viața intempestivă a mamei sale și al doilea mariaj, propriul parcurs personal, marcat de uniri și scindări pe care le asociem mai mereu cu mediul artistic); este considerat și o frescă socială, așa cum înțelegem și din declarațiile Ioanei Crăciunescu. Pentru mine, însă, a fost o lectură plăcută și, la un anumit nivel, amuzantă, din două puncte de vedere: nu puteam înceta să îmi imaginez personajele reacționând în acel ralanti de „film vechi”, și zâmbeam la fiecare paragraf introdus la cererea „Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor”, organism de cenzură care, pare-se, solicita adăugarea unor fragmente care să trezească sau să întărească în cititori spiritul de comuniști exemplari. Practic, cărțile deveneau instrumente de propagandă, și mi s-ar părea de mare interes găsirea manuscrisului, chiar și numai pentru a cerceta în ce măsură se verifică aceste observații.
„Jurnalul Aurorei Serafim”, scris întocmai cum o spune și titlul, transpune gândurile protagonistei, o tânără crescută de bunici cu simțul modestiei, care devine educatoare într-un „cămin”, unde este adesea admonestată fiindcă se implică prea mult în problemele personale și de familie ale copiilor cărora le poartă de grijă. Îl întâlnește pe „Liviu Runcan, inginer constructor” – în propriile sale cuvinte – care vine să inspecteze „căminul” pentru a-l cântări ca opțiune de educare și „de-sălbăticire” a gemenilor săi rămași orfani de mamă, Noni și Duțu. Schimburile lor de replici, întotdeauna cu o doză sănătoasă de aciditate și (auto)ironie din partea bărbatului, fac deliciul romanului.
Tot la „cămin”, Aurora îl cunoaște și pe medicul cel nou, Horia Mihail, alături de care ajunge să se implice în ocrotirea și, în final, salvarea unei fetițe oprimate de familia la care locuiește. Cu toate că, la început, protagonista speră că de Horia o va lega doar un sentiment de camaraderie, relația celor doi evoluează și ajunge într-un punct în care ea este nevoită să își înfrunte trecutul, să i-l mărturisească și să aibă curajul să descopere ce îi rezervă viitorul.
Personal, eternul triunghi amoros, manifestat atipic (pentru deprinderile mele de cititoare) și deloc evident, nu este nicidecum nucleul acestui roman. Cel mai mult am gustat replicile savuroase, studiate, și stereotipurile deja cunoscute din copilărie – deși am fost, în egală măsură, uimită de nivelul de acceptare a multor situații pe care, mi se părea, societatea părinților mei nu le-ar fi îmbrățișat prea ușor. Iată că „Jurnalul” mi-a deschis calea către un nou unghi de abordare a generației anterioare, și mi-a arătat că, în fond, nu au fost chiar atât de diferiți de noi.
Adaptarea cinematografică poate fi vizionată pe pagina autoarei: Să-ți vorbesc despre mine, iar pentru cei interesați de literatura pentru copii, Sidonia Drăgușanu s-a dedicat, de la un punct al vieții, exclusiv scrierii de povești și povestioare pentru aceștia. De altfel, pe 9 iunie a avut loc lansarea cărții „O javră, un câine și un copil”, scrisă în 1947 și îmbogățită cu desenele ilustratoarei Oana Ispir în 2019.
