„Călătorie către curcubeu” de Yasunara Kawabata
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2025
Traducere de George T. Șipoș
Există o glumă foarte bună despre faptul că în literatura franceză se suferă pentru Patrie, în cea rusă pentru Suflet. Aș adăuga aici că în cea japoneză se suferă. Suferă autorul care scrie cartea. Suferă personajul care pare să se zbată într-o mare de suferință și repugnare. Suferă cititorul care trebuie să-și croiască drum printr-o sumedenie de referințe culturale, lucru greu de făcut dacă ai trăit doar în paradigmă europeană. Romanul „Călătorie către curcubeu” de Yasunara Kawabata, tradus la Humanitas Fiction, este o carte care m-a pus la încercare, dar într-un mod frumos.
Suntem în Japonia postbelică, imediat după cel mai sângeros război din istorie, un război care i-a ingenunchiat pe japonezi, trecându-i pe lista neagră a istoriei. Pe fundalul acestor încercări sociale și economice venite la pachet cu rușinea, trăiesc două surori. Asako și Momoko, fiicele arhitectorului Mizuhara, par să aibă o viață foarte obișnuită. Au mame diferite și firi diferite. Asako este copilul ideal. Timidă și aproape cucernică, aceasta își adoră tatăl și sora. Momoko este ilustrația teribilismului. Este copilul care nu-și poate găsi propria cărare pe care să meargă.
Acest trio pare să nu facă față propriei existențe. Fiice de la mame diferite, cele două par să-și ducă viața într-o luptă constantă pentru existență, sens și virtute. La Asako lupta seamănă cu o transformare în adult, pe când la Momoko devine tot mai evidentă depresia alimentată de moartea iubitului ei, soldat kamikaze, și de relația defectuoasă pe care o are cu un june.
Yasunari Kawabata face un experiment literar interesant, purtându-ne printr-o suită de dialoguri și meditații pe care le au personajele în diferite momente ale existenței lor. Linia temporală este foarte estompată, de parcă personajele ar îngheța în scenă, de parcă ar fi încapsulate în frică. De facto, autorul pare să pună în scenă o piesă despre oamenii tranziției și oamenii schimbării.
Mizuhara este figura vremurilor apuse. Acesta pare sfâșiat de pierderea acelor timpuri, doar că suferința lui este rezervată și se simte doar din tăcerile sale. Asako și Momoko sunt copii schimbării. Trăiesc, simt și resimt vremea transformării, o vreme a incertitudinilor și a senzației că nu există un viitor prea luminos.
„Călătorie spre curcubee” este un roman foarte amplu, deloc ușor de citit. Mi-a luat vreo ceva timp să înțeleg că Yasunara Kawabata construiește un univers în care tăcerea vorbește mai mult decât dialogul. Relațiile dintre personaje sunt fragile, aproape translucide, ca și cum ar putea să se destrame la cea mai mică atingere. Este, mai degrabă, o meditație despre imposibilitatea vindecării rapide. Moartea iubitului lui Momoko nu este doar o tragedie personală, ci și o metaforă a unei generații sacrificate în numele unui ideal care, retrospectiv, pare golit de sens. De aici și senzația constantă de repulsie, de neliniște, de disconfort.
Într-o epocă grăbită, în care literatura pare adesea să alerge după cititor, Kawabata face exact opusul: te obligă să rămâi și să înțelegi. Iar dacă ai răbdare să-i accepți ritmul, descoperi o lume cu totul nouă, un spațiu în care se simte gustul războiului trecut, dar și al unui viitor incert.
