Impresii de calatorie Recomandat

Impresii irlandeze (1): Dubliners. Chipuri şi situaţii în Dublin

anti selfie(In amintirea lui Alex Savitescu)

  1. Dubliners. Chipuri şi situaţii în Dublin

(admit, mă încearcă acea euforie şi entuziasm sublime pe care fiecare om care scrie constant le trăieşte din când în când, dar din ce în ce mai rar pe măsură ce timpul trece, acea dorinţa de a nu lasă nimic neconsemnat, pus pe hârtia albă şi electronică a acestui word simpatic, acel entuziasm copilăros care mă încerca în adolescenţă când mă repezeam în carnea jurnalului pentru a scrie şase pagini despre mai nimic. Dar subiectul mă fascinează şi atunci când se întâmplă aceasta, îmi dovedeşte că unele resorturi interne nu se schimbă atât de uşor, nici după două-trei decenii: cheful de a de-scrie, generozitatea de a împărtăşi care nu trebuie să-l părăsească niciodată pe scriitor)

LarkinRecunosc, de multe ori mi-a fost jenă când diverşi amici sau chiar producători televizuali, observând că am publicat şi o carte despre Irlanda mă întrebau: şi aţi fost acolo, nu? Căci se presupune că dacă scrii despre istoria unei ţări ai şi vizitat-o, ai fost acolo (you’ve been there) ai simţit-o şi live nu numai livresc (diferenta este ca intre a cunoaste femeile din carti si a le cunoaste in realitate). În schimb, eu eram silit (onestitatea mea intelectuală mă obliga, pentru că datul mare este al doilea sport naţional după oina geto-dacică), să neg. Nu, încă nu am fost acolo. E adevărat, acel încă era plasat strategic. Însemna că urma să ajung şi pe tărâmul despre a cărui istorie scrisesem, devenisem, cum s-ar spune, specialist. Cum să recunosc că singurii irlandezi pe care i-am cunoscut superficial au fost secretarul 3 al Ambasadei Republicii Irlanda la Bucureşti, tânăra Ruth Larkin (nici o legătură cu sindicalistul James Larkin din anii 1920-30 a carui statuie aveam s-o regăsesc pe O’Connell Street), care a venit şi a vorbit chiar la lansarea cărţii mele la Facultatea de Istorie, prin 2007 şi fostul ambasador al Irlandei la Bucureşti (i-am uitat numele) cu care am dat mâna o singură dată cu ocazia singurei zile naţionale de Saint Patrick la care am fost invitat, în martie 2007? Uite că se poate scrie despre o istorie şi din surse documentare, adunate cu mult efort vreo doi ani la rând într-un Bucureşti în care nu prea găseai internet, ci doar biblioteci. Poţi fi expert în luna fără să fi fost acolo sau în femei fără să fi avut vreuna.

Neavând un aranjament dinainte stabilit, neavând oferte de lucru şi nici măcar schimburi de experienţă, fiind un simplu turist plecat în întâmpinarea chemării de a studia de aproape Irlanda, contactele mele cu irlandezii, în cele cinci zile nu au fost foarte profunde. Nu i-am cunoscut în intimitatea lor, dar, cu toate acestea, am întâlnit câteva persoane foarte interesante. În afară unui mic grup de irlandezi care se întorcea acasă şi care mi-au fost colegi de cursa aviatică, din Bucureşti, şi care s-au distrat copios, făcând glume unul pe seama celuilalt de parcă ar fi avut 10 ani şi ar fi ieşit în curtea şcolii generale (vârstă lor fiind de peste 50 de ani), prima figura autentică peste care am dat a fost chiar proprietarul guesthouse (casei de oaspeţi) unde m-am cazat prin celebrul site booking.com. Hotelurile din Dublin, se ştie, sunt foarte scumpe, însă pensiunea lui Padraig, The Shipwright, situată cam la vreo doi kilometri de centrul oraşului, era perfectă şi se adapta de minune scopurilor mele. Studiul pe internet al întregii aventuri dublineze (curse de autobuz, tren, situarea muzeelor, preţul biletelor, trasee etc.) s-a dovedit foarte util, chiar dacă el nu are cum să rezolve toate situaţiile pe care le poţi întâlni. După un sfert de ora de bâjbâieli, am găsit locul căutat.

Picture 2231

Intrând în pubul de cartier (care avea la etaj mai multe camere bine utilate şi mobilate), câţiva irlandezi în vârstă s-au uitat cu mare curiozitate la mine, neînţelegând ce caută o faţă nouă şi ciudată, purtând cu o geantă mare albastră în localul lor într-o tihnită după-masă de luni, numai bună pentru patru-cinci pinturi de Guinness şi poate o cursa de câini. M-au îndreptat către o altă camera unde s-ar fi aflat proprietarul care ar fi putut sa ma lămurească în legatura cu problema mea: cazarea. La tejghea se află un bărbat cu părul alb, cam pe la şaizeci de ani, ochi verzi care s-a uitat neîncrezător în registrul său pentru a vedea dacă avea sau nu rezervată vreo cameră unui om având un nume atât de lung şi ciudat. Negăsind nimic, m-am enervat şi i-am explicat faptul că nu mi se răspunsese la emailurile pe care le trimsesem cu o săptămâna înainte prin care rugam să mi se confirme rezervarea, nu de alta, dar ar fi fost neplăcut să bat/ zbor două mii de kilometri şi să nu am unde dormi. „Nici o problemă, găsim noi, îl chem pe Orlando” m-a liniştit irlandezul. Până să vină angajatul său spaniol am început să ne avântăm cu mult entuziasm în tărâmul lingvistic.

Padraig dorea neapărat să ştie cum se scrie şi pronunţă în limba română bună ziua, bună seara. O curiozitate destul de greu de satisfăcut, având în vedere particularităţile limbii române pe care un anglofon nu le poate desluşi nici în zece ani. Dacă ar vrea. În timp ce Padraig mă freca la mentă cu chestii atât de exotice (dar bună dimineaţa, cum se zice?), pe mine mă frământă camera, în plus, eram şi obosit după trei ore şi jumătate de mers cu avionul şi alte două petrecute tăind frunze la câini prin provincialul Otopeni. Mai îmi era şi sete, iar cutiile de bere depozitate la rece în cutiile frigorifice îmi făcea cu ochiul rău de tot. Silitor, irlandezul meu şi le trecea într-un caieţel. Văzându-l pe Orlando, un tip cam pe la 40 de ani, cu barba de trei zile şi codiţă la spate, a început să-l burzuluiască, certându-l în legătură cu emailurile. De fapt, spaniolul nu se obosise să-mi răspundă, însă eram trecut cu prenumele Darie. Dar Consta….ce înseamnă? m-a întrebat Padraig. Păi este numele meu de familie, Darie şi Codruţ sunt prenume, cum pe tine te cheamă Patrick. Nu, Padraig, m-a corectat el (formula în limba irlandeză a lui Patrick).

bay 1

Din una în alta, dacă doi necunoscuţi nu ajung la fotbal sau femei cu siguranţă, ajung să discute politică. Deci despre ruşi, Ucraina. Dar vorbesti rusa, nu-i asa? a vrut el sa stie. Nu a inteles prea bine de ce nu am fost invatat rusa. Nu, în România se predau doar engleza şi franceza, l-am pus eu la punct. Dar totuşi acolo trăiesc ruşi, m-a provocat Padraig. Da, dar şi acolo trăiau ucraineini, numai că Stalin i-a înfometat până la moarte, aşa cum şi voi aţi fost în 1845, i-am replicat, promt. Nu aveam de gand sa ma las doborat din prima de gazda mea. În plus şi în America sunt vreo alte douazeci de milioane de irlandezi şi voi nu va apucaţi să revendicati Bostonul, de exemplu. Ei, uite că pe asta n-o ştiam, a recunoscut irlandezul. Cât priveşte Bostonul, da-l naibii, este în faliment, ce să facem cu el? Ştii ce şi noi am avut un fel de Stalin şi Hitler, bine, la scară mult mai mică, se numea de Valera. A făcut mult rău, a ajuns şi preşedinte. A distrus şi limba gealica facand-o obligatorie, limba de stat. Toată lumea a început s-o urască, iar cei care vorbeau doar gaelică trăiau în ţinuturile din vest, sărace. Pe care de Valera tot sărace le-a păstra aşa că ăştia au fost nevoiţi să plece, să-şi caute de lucru. Aşa că uite cum a făcut praf limba asta. Ştii, eu vorbesc irlandeză? m-a asigurat el. Bine, nu aia din Gaeltacht, dar o pot vorbi. Din toate chinurile lui de Valera ştii ce a rămas? Doar plăcuţele astea de peste tot, le-ai văzut, cred. Evident că remarcasem placutele bilingve, din când în când de-a lungul întregului sejur mă opream, îmi deschideam carneţelul meu de teren (cum ar zice amicul MB) notându-le. Ştiu, le puteam găsi şi pe internet, dar atunci care naiba mai este menirea reporterului? Le-am explicat cu mândrie cam singurul lucru cu care te poţi lauda prin Vest: cum-necum, limba noastră face parte din familia limbilor latine. Asta este o chestie pe care nu ne-o poate lua nimeni, chiar dacă nu ştiu în ce mare măsură ni se datorează nouă, românilor din 2014. Mai degrabă deloc. Da, dar parcă aveţi multe cuvinte slave, îmi da replică Padraig. Păi şi portughezii au cuvinte arabe, şi de altfel împărţim cu portugheză destule sunete guturale, imposibil de reprodus în engleză. Lângă ei se află şi un televizor, fixat pe Sky News şi care de-a lungul întregii săptămâni s-a axat obsesiv şi pe bună dreptate asupra referendumului din Scoţia privind independenţa. Uite, îmi făcu un semn, şi Union Jack se duce la naiba, cică ultimul sondaj de opinie arată că 52% din scoţieni vor independenţa. Sper să nu facă totuşi aceleaşi greşeli pe care le-am făcut noi la început.Şi s-a uitat cu ochii lui verzi fix către mine. Simpatic că s-au trezit şi ăştia să-şi dorească independenţa acum când o duc atât de bine ca şi cum ăia din Nordul nostru nu ar fi şi scoţieni. Ştii, cât de tare au tras de uniunea lor blestemată cu Anglia… Şi acum verişorii lor de peste strâmtoare vor s-o uşchească. Cam târziu. Cred că sunt ofticat că suntem singura naţiune celtică independent[. Nu suportă chestia asta. Zgârciţii aia…(cuvinte urmate de un onest fuck off). Stii cum se va numi Great Britain dupa ce pleaca astia? Little Britain, he he he…

dublin by night 2

Orlando m-a luat până la urmă să-mi arate camera nu inainte de-a plati, iar până acolo, urcând şi explicându-mi labirintul pe care trebuia să-l parcurg pentru a ieşi sau intra mi-a zis: „Ştii, asta-i un pub de cartier, nu-i unul d-ăla central, la modă, dar oamenii sunt foarte prietenoşi, poţi coborî oricând să bei ceva, sunt simpatici, însă au un defect: sunt curioşi rău de tot. Te întreabă tot felul de chestii, dar să ştii că n-o fac din răutate, aşa sunt ei, mai ales ăştia bătrânii care nu s-au dus nici până în Liverpool cu ferryboatul de la Hollyhead, daramite să audă de un loc precum România. Cred că singură dată când au auzit de ţara ta a fost atunci când au ajuns în semifinalele Campionatului Mondial din Italia. Sau sferturi?” Automat m-am întreb câte pint-uri de Guinness or fi băut atunci.

Picture 2152Pe traseul de lângă celebrele, dar spectaculoasele stânci din Moher, am mai dat de doi bătrâni irlandezi, de condiţie paupera ce cântau melodii tradiţionale. Unul era chiar cu un căţel simpatic, maidanez irlandez. Am mai întâlnit un alt bătrân chiar pe O’Connoll Street, acea Champs d’Elysee a Dublinului, care cânta la un cimpoi netulburat de mulţimea de adolescenţi care dăduse buluc la un street artist performance de culoare ce răpăia ceva rap incomprehensibil si nul. Bătrânul avea în faţă o cutie în care nu strânsese mai mult de un euro în mici monede. În ambele situaţii, am simţit că venise momentul inversiei, că reprezentantul unei naţii unanim recunoscute ca producand cel mai mare procentaj de cersetori din Europa să schimbe rolul (macar in fata Lui), să fie el cel care da. Ceea ce am şi făcut (după modestele mele posibilităţi, am aruncat monede de zece-douazeci de cenţi şi nu bancnote). De fiecare dată, modestii artiştii de ocazie s-au oprit şi mi-au mulţumit. Cel mai impresionat (după ochi) a fost tocmai bătrânul care cânta la cimpoi. Dacă nu aş fi şocat, m-aş fi plecat în faţă lui cu multă umilinţă. Keep on you old man!

La plecare, stateam rebegit pe la 11 noaptea, asteptand sa treaca autobuzul catre aeroport de ceva timp cand il vad sosind. In ultima clipa, opreste, iar cand dau sa intru, soferul amuzat si sfatos nevoie mare ca toti irlandezii (un stereotip destul de aproape de adevar), imi spune: „Stiti, tre sa faceti cu mana ca sa opresc”. I-am raspuns cu ciuda si nervi (ca si cum nu vazuse ca aveam bagaje): „Da, multumesc, data viitoare cand mai vin in Dublin o sa fac cu mana”.

(va urma)

Articole similare

Cunoaşterea inutilă, de Jean-Francois Revel

Codrut

Spovedania unui învins, de Panait Istrati (II)

Codrut

Scrieri alese, de Alexandru Sahia (II)

Codrut

1 comment

Ora Exacta 15 decembrie 2015 at 11:33

Cautand pe internetul in limba romana iata ca am gasit pe saitul dumeavoastra.
Nu pot sa nu remarc ca sunt placut surprins de calitatea articolelor de pe aceasta pagina si va doresc
cat mai mult succes!

Reply

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult