Un flic (1972)
Regia: Jean-Pierre Melville
Distribuția: Alain Delon, Richard Crenna, Catherine Deneuve, Riccardo Cucciolla
Filmele ‘noir’ realizate de Jean-Pierre Melville până la ‘Un flic’ au câteva elemente vizuale care le fac ușor de recunoscut în peisajul cinematografiei franceze și o temă comună multora dintre ele – prietenia. Multe dintre personajele sale sunt criminali sau polițiști violenți sau corupți, însă cam toți sunt adepții unui cod moral care implică solidaritate și prietenie. ‘Un flic’, realizat în 1972, devieaza de la această regulă. Cam toate personajele sale, de o parte și de alta a legii, își tradeza prietenii și chiar și iubirile. Asta până la scena finală, a cărei interpretare este lăsată pe seama spectatorilor. O schimbare de direcție în cariera regizorului care era și autor sau co-autor al scenariilor filmelor sale? Din păcate nu vom ști niciodată ceea ce avea să urmeze, căci ‘Un flic’ a fost și ultimul film al lui Melville. Nimeni nu știa însă acest lucru și cel mai probabil nici măcar el, căci moartea să în anul următor avea să fie subită, în timp ce lucra la scenariul filmului care ar fi trebuit să urmeze. Filmografia sa s-a oprit cu acest film, al 13-lea.
La începutul filmului o banda compusa din patru gangsteri jefuiește o bancă, situată pe malul oceanului. Este o zi de iarnă, furtunoasă. Spargerea merge bine până spre sfârșit, când unul dintre funcționari decide să fie erou și trage în hoți. Este ucis, dar apucă să-l rănească pe unul dintre ei, declanșând evenimentele care vor sta la baza intrigii întregului film. Scena, filmată cum Melville știa bine să o facă, într-un stil care-i face pe spectatori să simtă vântul și ploaia înghețată, alternează cu secvențe scurte în care-l vedem în acțiune pe comisarul de poliție Edouard Coleman intepretat de Alain Delon. Nu trebuie să ghicim prea mult pentru a ști că drumurile gangsterilor și ale polițiștilor se vor intersecta. Furtul fusese doar o pregătire pentru o lovitură mult mai mare, pentru care erau necesare fonduri. Nu numai că Coleman vă fi însărcinat cu ancheta dar el întreține și o legătură cu Cathy, amanta șefului bandei. O coincidență în plus poate, dar o iertăm căci îi aduce împreună pe Alain Delon și Catherine Deneuve, cuplul ultimativ al cinematografiei franceze acum 50 de ani și poate și până astăzi, și îi permite lui Melville să gloseze pe marginea temelor sale preferate – dragostea, prietenia, fidelitatea, trădarea.
Nu lipsesc din acest film scenele din baruri, cu muzică de jazz și dansatoare sumar îmbrăcate, și nici încă o scenă de jaf, și mai detaliata decât prima. Mijloacele tehnice sunt aici puțin cam rudimentare (cam de anii ’30), în schimb avem de-a face cu o descriere amănunțită, pas cu pas, a ceea ce se petrece, care ne dă senzația de martori în timp real. În fapt Melville pare a se juca cu timpul în tot cursul acestui film, încetinindu-l pentru a accentua câteva scene principale și accelerând în scenele de legătură. Cuplul Delon – Deneuve petrec mai puțin timp împreună pe ecran decât am dori, dar în schimb avem de-a face cu o excelentă distribuire în rolurile gangsterilor. Mare amator de filme americane, Melville a adus pentru a juca în acest film doi foarte buni actori americani (Richard Crenna și Michael Conrad) și lor li se adaugă un italian (Riccardo Cucciola). Imaginea lui Walter Wottiz este perfectă pentru un film de Melville. Străzile goale ale Parisului, pustii la o oră de dimineața devreme, sunt un decor perfect pentru o scenă finală care reprezintă un splendid (desi ne-intenționat) rămas bun. Adieu, Jean-Pierre Melville!
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, https://filmartgallery.com/products/dirty-money-un-flic-5785)
