Fjord (2026)
Regia: Cristian Mungiu
Distribuția: Sebastian Stan, Renate Reinsve, Lisa Carlehed
Cristian Mungiu nu se fereste să aducă pe ecran fenomene și evenimente complexe și controversate. A făcut-o în ‘4 luni, 3 săptămâni și 2 zile’, filmul care i-a lansat cariera internațională și i-a adus primul ‘Palme d’Or’, un film care se întorcea spre perioada dictaturii și aducea în prim plan politica criminală de creștere cu orice preț a natalității a regimului comunist din România. A continuat cu ‘După dealuri’ și apoi cu ‘Bacalaureat’, filme ancorate în realitatea românească recentă, oglinzi ale a unei societăți aflate într-o schimbare accelerată. ‘Fjord’ se inspiră dintr-un caz real, foarte mediatizat, petrecut cu un deceniu în urmă. Seamănă din acest punct de vedere cu ‘După dealuri’ și la fel ca și acel film aduce la lumina aspecte puțin cunoscute ale conflictelor dintre viața tradițională și credințele religioase prezente sau renăscute în România, dar nu numai în România. Nu am văzut alte filme care au concurat la Cannes în acest an, dar acest al doilea ‘Palme d’Or’ primit de Mungiu pare a fi recompensat un film care confima măiestria tehnică a regizorului, curajul abordării problematicilor dificile și transpunerea acestora în limbaj cinematografic. Dacă în filmele sale precedente era evident sau foarte ușor să despărțim răul de bine, în ‘Fjord’ nu exista câștigători morali sau favoriți ai scenaristului și regizorului într-o dispută care se situează la întâlnirea incomodă dintre culturi și tradiții în lumea noastră presupus globalizată. Scenaristul și regizorul Mungiu propune, publicul este invitat – dacă dorește – să judece.
Acțiunea filmului se inspiră dintr-un caz real petrecut cu aproximativ un deceniu în urmă, un caz foarte mediatizat și dezbătut aprig pe rețelele sociale. Acest aspect este, de altfel, mai puțin evident în dramatizarea lui Mungiu, care se concentrează pe apariția familiei numite în film Gheorghiu într-o mică comunitate situată într-un fiord îndepărtat și pitoresc al Norvegiei. Presiunea naturii, spectaculoasă, rece și reamintindu-le puținilor locuitori forța sa, dar și pericolele manifestate prin avalanșe, este permanent prezentă în fundal. Chiar și aici percepția va fi diferită pentru spectatorii din Norvegia și cei din România. Norvegienii vor vedea ceva firesc și familiar, românii vor simți frigul, înstrăinarea și amenințarea. Mihai este inginer specialist în aeronautică, dar se mulțumește cu un modest job de întreținere a sistemelor IT ale școlii locale. Lisbet este infirmieră de profesie și își asuma grija celor în vârstă dar și a decedaților. Au cinci copii dintre care un băiat și o fată în pragul adolescenței, dar ceea ce îi deosebește mai evident de cei din jur este religiozitatea însoțită de principii conservatoare în educația copiilor. La început sunt bine primiti de comunitate și apreciați de vecini. Atunci însă când fiica lor cea mare apare la scoală cu semne de posibilă violență, este sesizată instituția care se ocupa de Protecția Copiilor. Până la lămurirea cazului, copiii sunt luați din casa părinților și încredințați unor alte familii, la zeci de kilometri distanță. Ancheta urmată de proces va dura luni de zile.
Producția are stil, narațiunea este fluentă, personajele excelent conturate. Actorii reușesc creații memorabile, evitând idealizările sau caricaturizările. Sebastian Stan se topește în rolul lui Mihai – un bărbat inteligent și devotat familiei, dar care nu se poate abate de la litera credinței sale. Renate Reinsve – o excelentă actriță norvegiană pe care am remarcat-o în câteva filme precedente – este pe cale să devină o vedeta internațională și rolul lui Lisbet va contribui la această creștere în prestigiu. Întreaga echipă de actori este excelentă. Sensibilitatea lor se exprimă tocmai prin abordarea rece, reținută, lipsită de patos.
Felul în care va fi perceput filmul va depinde în mare măsură de fiecare dintre spectatori. În condițiile în care astăzi aproximativ un sfert din populația României trăiește în afara granițelor țării, problemele vieții românilor din diaspora reprezintă una dintre temele principale ale filmelor românești recente. Greutățile adaptării, dorul de țară, problemele de comunicare, diferențele culturale – toate sunt reflectate în aceste filme și ‘Fjord’ poate fi văzut ca făcând parte din acest trend. Aici este vorba însă și despre o judecată morală, căci personajele principale care ar trebui să fie în centrul atenției sunt cei cinci copii. S-a acționat pentru binele lor în acțiunile Protecției Copilului și apoi în deciziile judecătorești? I-au protejat suficient părinții, școala, comunitatea? Nici atunci și nici astăzi nu se poate stabili cu exactitate ceea ce s-a întâmplat în cazul real. Unul dintre meritele filmului lui Cristian Mungiu este că evită judecățile, prezentând faptele așa cum s-au desfășurat ele și principalele personaje cu luminile și cu umbrele lor. Fiecare dintre spectatori poate avea o opinie, dar aceasta se datorează mai degrabă părerilor proprii. Liniile de demarcație dintre culturi sunt prezente peste tot: între familia de imigranți și vecinii lor, între părinți și copii, la școală între copiii cu origini diferite, între credințele religioase și perceptele educative, chiar și în sânul familiei Gheorghiu care este o familie mixtă. Pot fi ele surmontate în așa fel încât coexistența să prevaleze asupra conflictelor? Cristian Mungiu pare a fi pesimist – cel puțin pe termen scurt – în ceea ce privește șansele coeziunii umane atunci când se confruntă cu rigiditatea dogmelor – fie ele religioase, fie ele juridice. Globalizarea și integrarea europeană au șters poate frontierele vizibile, dar cele invizibile se pot dovedi mai concrete și mai persistente. Opiniile despre ceea ce vedem pe ecran vor fi și ele diferite. Este ceea ce a dorit, cred, și Cristian Mungiu.
