M-am bucurat mult când am aflat că Lucian Dan Teodorovici va publica un nou roman, l-am achiziționat și l-am citit cu pasiune și cu entuziasm. Mi-a plăcut foarte mult și am scris câteva cuvinte pe Facebook și Goodreads, printre care:
„Pe unde înoată urechinii” are și marea calitate că, dincolo de literatura bine scrisă, se citește ca un policier: este intens, antrenant și imprevizibil. Cititorii empatizează puternic cu personajul principal și nu numai. Acum avem diverse păreri despre discriminare, rasism sau prejudecăți de tot felul, pe care nu le aveam la vârsta protagonistului, așa că ne războim cu el, îl contrazicem, îl privim uneori cu superioritatea celui care crede că înțelege deja lumea. Și avem, poate, și impresia că o asemenea comunitate nu mai există. Însă romanul excelent al lui Lucian Dan Teodorovici nu este neapărat despre trecut, ci mai ales despre prezent și despre (pre)concepțiile noastre de acum.”
„Pe unde înoată urechinii” a apărut în acest an la Editura Polirom, Colecția Fiction Ltd, și m-am bucurat că autorul său, Lucian Dan Teodorovici, a acceptat să discutăm pe larg despre acesta, în ceea ce (ciudat, nu?) este primul nostru interviu, deși ne cunoaștem de la FILIT-ul din 2014:
– Cât de mult te-ai folosit de biografie în cartea ta, dincolo de ficțiune? Ai trăit într-o astfel de comunitate?
Romanul a deviat, aș zice, dintr-o proiectată carte de povestiri autobiografice despre satul bucovinean în care am copilărit, Dornești. Am și scris câteva asemenea povestiri. Însă pe parcurs, forțându-mă să adun amintiri care să poată crea o narațiune, am ajuns la întâmplarea reală cu care începe cartea: uciderea accidentală a unui copil de etnie romă, în curtea bisericii din sat, chiar în seara de Înviere. Și-a fost ca un soi de revelație, căci mi-am dat seama că, pornind de-aici, pot scrie ceva mai amplu, un întreg roman, pe o temă care m-a preocupat de multă vreme și care, sunt convins, mă va preocupa în continuare: cum se naște, cum se propagă răul, cum îl căutăm și cum îl putem identifica în noi înșine.
– A fost complicat să creezi un roman din perspectiva unui copil de opt-nouă ani, fără ca vocea adultului să invadeze povestea? De ce ai simțit că tocmai un copil trebuie să fie cel care ne povestește această lume?
Țin să profit de întrebarea ta despre narator și să spun un lucru foarte important pentru mine: nu mi se pare firesc să „muți”, pur și simplu, vocea narativă de la o carte la alta fără prea mari schimbări, deși poveștile sunt cu totul diferite și chiar acoperă alte perioade de timp. Pentru mine, vocea narativă trebuie să fie unică pentru fiecare poveste în parte. Și de aceea citesc uneori câte o reacție mirată la vreuna dintre cărțile mele, observându-se că e scrisă diferit de altele. Sigur că e, îmi doresc să fie. Bănuiesc că un stil poate fi recunoscut de critici, însă abordările în sine n-au cum să fie aceleași în ce mă privește: o să scriu o carte cu fraze scurte și directe, căutând simplitatea, dacă tema și personajele îmi cer asta; o să scriu însă una cu fraze lungi, poate chiar încărcate, dacă tema și atmosfera îmi cer asta. Căci scriu așa cum îmi impune acea vocea narativă despre care tot vorbesc. Revenind la întrebarea ta: romanul ăsta nu putea să aibă altă voce decât cea a unui copil. Poate și pentru că răul capătă contururi mai clare atunci când e desfășurat pe fundalul inocenței, dar motivul principal e unul ceva mai personal: aveam nevoie să privesc din perspectiva aceea, a copilului, o asemenea poveste pentru a nu o denatura prin perspectiva educată a adultului. Căci, presupunând că aș fi scris-o cu această voce narativă, ea n-ar fi avut cum să nu capete accente moraliste — ba chiar cred că ar fi fost tentată să ofere anumite răspunsuri. Or, din punctul meu de vedere, literatura care concepe răspunsuri, în loc să le creeze cititorilor un spațiu pentru a le căuta, își pierde complet rostul.
– În roman există o diferență foarte interesantă între ceea ce știe copilul și ceea ce înțelege cititorul. Ai construit conștient această distanță, astfel încât noi să vedem uneori mai mult decât vede el?
Mă bucură mult că ai făcut observația asta, pentru că am căutat-o, îți spun sincer, în reacțiile la carte: fie în cronici, fie în întâlnirile cu cititorii. Da, sigur că a fost o alegere conștientă. Mai mult: a fost una dintre cele mai dificile părți ale construcției. Căci aveam nevoie de poziționarea asta a cititorului, la o distanță (inclusiv în timp) ceva mai mare, ca să pot transmite mai multe decât ar fi putut s-o facă simpla narațiune a unui copil. Mi-am dorit, mai exact, să fac în așa fel încât cititorul să nu se rupă complet, în timpul lecturii, de lumea de astăzi — adică să vadă prin ochii acelui copil nu doar o poveste dintr-un sat de-acum patruzeci de ani, ci și ce se întâmplă acum în lumea din jurul lui. Și n-a fost tocmai ușor, pentru că riscam să pierd vocea narativă despre care am vorbit. Așa că am încercat să creez cât mai subtil, prin doar câteva trimiteri, această distanțare pe care ai remarcat-o, astfel încât să nu afecteze în vreun fel naratorul.
– Bunicul este unul dintre puținii adulți care nu se lasă dus de valul comunității. Ai simțit nevoia unui astfel de personaj, care să fie un reper moral?
Pe de o parte, da, ăsta e răspunsul. Pe de altă parte însă, personajele din carte care au cel mai corect, să spun așa, corespondent în amintirile mele sunt bunicul și bunica. Am mai spus-o, dar o mai zic și aici: mi-a fost ușor să „culeg” diverse personaje din memorie, apoi să le modific în așa fel încât să răspundă necesităților ficțiunii. Însă mi-a venit greu să fac același lucru în privința bunicilor, pentru că, scriind, pot spune că m-am bucurat să fiu din nou, măcar în felul ăsta, în preajma lor. Așa că n-am vrut să-i fac diferiți, să mă îndepărtez prea mult de ei. Iar bunicul era un astfel de om, amintirile mele mi l-au redat astfel și, chiar fiind nevoit să-mi imaginez anumite situații în care l-am pus, nu mi-l puteam închipui reacționând în alt mod. Deci da, mi-a folosit ca reper moral, căci povestea avea nevoie de așa ceva, dar adevărul e că nici n-ar fi putut fi un altfel de personaj.
– Preotul și milițienii sunt printre personajele prin care romanul arată foarte bine cum autoritatea poate legitima prejudecata. Ai pornit de la oameni concreți sau te-a interesat mai ales mecanismul autorității într-o comunitate mică?
Aici răspunsul e la polul opus celui de la întrebarea anterioară, căci personajele amintite de tine sunt printre puținele care chiar nu au vreun corespondent în amintirile mele, fie ele și modificate de nevoi narative. Deși în satul bunicilor existau un preot și milițieni, bineînțeles, ei nu sunt portretizați aici în nici un fel, adică nu i-am avut nici o clipă în minte. Sunt doar personaje de care narațiunea avea nevoie din exact motivul pomenit de tine.
– În ce moment învață un copil să discrimineze? Există un moment precis sau prejudecata se strecoară în el prin lucruri aparent nevinovate: o glumă, o vorbă a bunicii, o discuție între adulți, o poreclă?
Personajul meu narator, într-o discuție cu cel pe care-l consideră „frate de cruce” și care este rom, are un moment de empatie, spunându-i celuilalt că poate i-ar fi mai bine în Africa, unde ar putea râde el de ceilalți copii că-s negri, așa cum aici se râde de el. Cum spuneam, e un moment de empatie, în fond, căci nu-și dorește decât binele celuilalt. Dar e un moment întru totul rasist totodată, căci și copilul acesta, inocent și binevoitor, vede de fapt în culoarea pielii un motiv de a râde de celălalt. Și da, poate a existat cândva o vorbă a bunicii ori chiar a bunicului, poate o discuție între adulți, poate o glumă — toate acestea însă la rându-le fără a fi simțite ca nepotrivite, fără a fi spuse cu vreo răutate. Iar eu cred că tocmai aici e o mare problemă a celor mai mulți dintre noi: că suntem purtătorii unui rasism pe care de cele mai multe ori nu putem nici măcar să ni-l identificăm, iar el se poate dezvolta fără să ne creeze vreo clipă impresia că n-am fi niște oameni buni. E greu de spus când apare în noi, însă, dacă nu intervine educația, care ne oferă instrumente pentru identificarea lui, e terenul perfect pe care se pot cultiva mai apoi intoleranța, extremismul, fundamentalismul.
– Cartea are câteva teme foarte grele, dar mi s-a părut că se citește ușor, aproape ca un policier. Ca cititor, ai permanent senzația că trebuie să afli ce s-a întâmplat cu adevărat. A fost important pentru tine să nu lași romanul să devină doar o carte „despre rasism” sau despre prejudecăți, ci să rămână, înainte de toate, o poveste?
La o întrebare anterioară am spus că, după mine, literatura nu trebuie să ofere răspunsuri. Cred că o carte e un spațiu de întâlnire, un fel de agora în care tu îți expui o temă printr-o poveste, iar cititorii ți le preiau parțial, dar le transformă în propriile teme și chiar în propriile povești. Și se produce un dialog pe care, atunci când scrii, îl ai permanent în minte, chiar dacă nu-l conștientizezi în fiecare moment. De aceea cred că e important să nu scrii despre ceva anume, în sensul prezentat de tine, căci asta ar presupune automat că vii și cu un răspuns, limitând sau chiar anulând dialogul. Mai clar spus: n-am scris o carte „despre rasism”, ci una care problematizează mecanismele prin care se poate ajunge la rasism, dar și la alte tipuri de excludere socială, de intoleranță. Și mai ales problematizează mecanimele prin care reușim uneori să ne îndepărtăm, fără să ne dăm seama, de ceea ce credem că suntem noi înșine. De-aceea nu-mi place deloc să spun că o poveste este despre ceva anume, deși de multe ori asta ajută din punctul de vedere al promovării și al marketingului. Sigur că e foarte important să existe o temă și e bine să poată fi identificată, dar fără a o reduce la o etichetă.
– Ai avut, în timp ce scriai, sentimentul că această poveste despre România de atunci devine, fără să vrei, și o poveste despre România de acum, despre rasismul actual, parcă din ce în ce mai pregnant și mai public?
Nu. Mai exact, n-aveam cum să capăt senzația asta pe parcurs, căci de la bun început a fost o intenție asumată: îmi doream mult să pot scrie despre întoarcerea la intoleranță din ultima vreme, care pe mine mă deprimă și, prin violența ei, nu de puține ori mă șochează. Însă mult timp n-am găsit un mod de a o aborda literar. Prin urmare, atunci când ți-am vorbit la început despre o „revelație”, tocmai la acest lucru m-am referit: că găsisem în sfârșit, printr-o poveste din urmă cu peste patru decenii, să reacționez și literar la o orbire colectivă spre care mi se pare că înaintăm cu un soi de nonșalanță înspăimântătoare.
– Ai primit multe întrebări despre ce sunt „urechinii”? Când a apărut ideea acestui titlu? A fost acolo de la început sau ai găsit-o pe parcurs?
Au fost discuții, dar nu mi-au prea fost adresate întrebări în sensul ăsta, sincer să fiu. Spre bucuria mea, cititorii, fie ei critici literari sau nu, și-au găsit propriile explicații pentru „urechini”. Însă, ca să-ți răspund direct, pentru mine ideea a apărut pe parcursul scrierii cărții și ea a derivat cumva din expresia latină Hic sunt leones, care marca pe hărțile vechi un teritoriu neexplorat (și care putea ascunde deci mari pericole). Am căutat un cuvânt cu care să înlocuiesc „leii” din expresie, însă care să anunțe de astă dată un pericol inexistent, un pericol care se află și se dezvoltă grotesc doar în mințile oamenilor. Iar pentru un pericol inexistent, dar care să creeze totuși o stare de alertă, am considerat că cel mai bun cuvânt e unul la rându-i inexistent. Din fericire, îmi era la îndemână un asemenea cuvânt, căci eu însumi le spusesem, pentru o scurtă perioadă din copilărie, rechinilor „urechini”. Inițial chiar îmi intitulasem romanul Aici sunt urechini, însă nu cred că ar fi fost o alegere fericită. Cum nu știu dacă e o alegere fericită faptul că mi-am explicat acum titlul, poate era mai bine să n-o fac. Însă trebuie să recunosc că, auzind alte explicații pentru această alegere a mea (cu care sunt întru totul de acord, căci orice cititor, spuneam, are dreptul la propriile înțelegeri și propriile povești), mi-am dorit totuși să spun și cum am gândit eu lucrurile.
– Cam lungi distanțele dintre romanele tale, nu crezi că lași prea mult în așteptare cititorii tăi? 🙂
Am observat și eu că sunt lungi, dar am mai observat și că, după ce public o carte, simt imediat nevoia să scriu alta. Abia pe urmă, de obicei, iau o pauză. Așa și acum: scriu deja de luni bune la un nou roman, care-mi va lua probabil alte câteva luni bune. Este pe o temă istorică și are, prin urmare, nevoie de o voce narativă ce trebuie controlată cu mare atenție (și iată: mult diferită de ce am scris până acum) și de o foarte amplă documentare. A pornit de la dorința mea de a scrie o biografie romanțată a lui Barbu Lăutarul, pentru colecția dedicată acestui tip de cărți de la Editura Polirom, însă a cam ieșit din acea zonă — aș zice, glumind doar un pic, că a luat-o razna și a început să aibă tot felul de ambiții incontrolabile. Cert e că îmi place foarte mult s-o scriu, poate la fel de mult cum mi-a mai plăcut, aș zice, doar Mustața lui Dali și alte culori, scrisă după picturile lui Felix Aftene. În sensul că și cartea asta îmi oferă o mare libertate a imaginației și a jocului narativ, chiar dacă într-un mod cu totul diferit de cea amintită. Ca să n-o mai lungesc: important e că narațiunea mă trage permanent după ea, mă face curios, așa că sunt destul de convins c-o voi duce la bun sfârșit cândva în prima parte a anului viitor. Cred că ăsta a fost sensul întrebării tale, iar dacă nu a fost, atunci mi l-am însușit eu, probabil pentru că deja îmi face mare plăcere să vorbesc despre acest roman.
– Mulțumesc!
(Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografie: Citește-mă.ro)
