Editorial Recomandat

Raiul lui Wallace era chiar Kolîma!

Gulagul. O istorieRaiul lui Wallace era chiar Kolîma!

“Gulagul. O istorie”, de Anna Appelbaum

Cartea Annei Appelbaum “Gulagul. O istorie” este surprinzătoare şi edificatoare, în aceeaşi măsură, din mai multe punct de vedere, ea relevându-ne pe lângă multe alte aspecte mai puţin sau deloc cunoscute în spaţiul cultural românesc (şi peste care s-a trecut cam repede) şi vizita făcută în mai 1944 de însuşi vicepreşedintele american Henry Wallace (1888-1965) în URSS. Şi nici măcar în orice locşor liber şi bine lustruit din măreaţa Uniune Sovietică precum era cazul oamenilor de cultură simpatizanţi sau de-a drepul comunişti declaraţi din perioada interbelică, ci chiar într-unul din centrele nervoase ale sistemului represiv stalinist: Kolîma. Cine ar fi crezut că sistemul propagandistic sovietic se va risca la un asemenea nivel? Însă atunci când totul era aranjat cum se cuvine, împrejurările mai mult decât favorabile (alianţa strânsă dintre SUA şi URSS), iar înaltul oaspete convins încă dinainte de a pune piciorul pe solul îngheţat al tundrei artice, rezultatele nu puteau fi decât spectaculoase.

Henry Wallace a fost cel de al 33-lea vicepreşedinte al Statelor Unite într-o perioadă tensionată şi importantă din istoria Americii, între anii 1941-45, fiind promovat de Roosevelt din postura de secretar de stat pentru Agricultură, domeniu în care susţinuse politicile New Deal. Având în vedere poziţia secundară pe care o deţine un vicepreşedinte american, mai ales când face parte din echipa unui preşedinte puternic, nici Wallace nu a fost remarcat sau ţinut minte chiar dacă împrejurările erau cu adevărat istorice. A rămas o urmă strict legată de istoria Gulagului şi a vastei materii a pelerinajului ideologic în tărâmul promis, Uniunea Sovietică, şi anume vizita aranjată pe care a făcut-o vicepreşedintele american nu oriunde, ci tocmai în Siberia Orientală, la Kolîma, una din cele mai cumplite zone de concentrare a lagarelor staliniste.

Henry Wallace
Henry Wallace

După ce l-a văzut la Moscova pe Molotov, Henry Wallace şi-a început în mai 1944 turneul de 25 de zile. Venind din Alaska, având în vedere dificulăţile de acces dinspre sud (detinuţii sclavi erau înghesuiţi în vapoare în portul Vladivostok care navigau înspre nord, evitând coastele japoneze – s-a înregistrat şi cazul unei nave sovietice înţesată cu deţinuţi care a naufragiat şi care a refuzat ajutorul unor nave de pescuit japoneze, preferând să lase inutila încărcătură să moară înecată), delegaţia americana a fost întâmpinată de Nikişov, ofiţer superior NKVD, stăpânul absolut al locurilor, cel care era de altfel şi responsabil pentru buna desfăşurare a evenimentelor. Din întreaga relatare pe care a publicat-o sub titlul Soviet Asia Mission (New York, 1946), se poate constata cu uşurinţă că vicepreşedintele american nu şi-a dat seama nici un moment că vizita un lagar de concentrare.

Henry Wallace a fost cucerit de cele văzute (căci, evident, nu avea cum să vadă zecile de mii de deţinuţi). Imediat ce a  sosit la Kolîma, s-a raportat la nenumăratele asemănări dintre cele două mari ţări, e drept, aflate în acele momente către finalul idilicei alianţe contra-naturii. Ambele ţările erau tinere şi puternice, despovărate de tarele aristocraţiei din istoria europeană (care aristocraţie nu e vinovată nici măcar de 1% din victimele produse de bolşevici).[1] Asia sovietică îi aducea aminte de Far Westul american, uitând totuşi un amănunt istoric destul de relevant: vestul american a fost colonizat de oameni liberi, atraşi tocmai de această libertate (părăsind de multe ori chiar Europa) şi de posibilităţile de a trăi ca oameni liberi, în timp de Siberia nu a atras pe nimeni, dezvoltându-se doar în urma intervenţiilor autoritare atât ale ţarilor (măsuri coercitive modeste), cât şi ale noii puteri totalitare bolsevice (masuri intensive). Ba mai mult, Wallace depăşea standardele lingăilor prosovietici, afirmând că „nu există alte două ţări mai asemănatoare ca Statele Unite şi Uniunea Sovietică (..) Vastele întinderi ale ţării dumneavoastră, pădurile ei virgine, fluviile largi şi lacurile întinse, toate tipurile de climă – de la cea tropicală la cea polară-resursele ei inepuizabile, toate îmi aduc aminte de ţinutul meu natal.”

Despre ofiţerul NKVD care l-a însoţit, cum altfel, peste tot, Nikişov a cărui faimă de şef corupt şi bogat din Dalstroi era bine cunoscută, are o părere favorabilă, văzându-l mai degrabă în lumina unui capitalist american ”el manevrează totul pe aici. Cu resursele Dalstroiului la picioare sale este milionar”. Plimbându-se cu amicul său „Ivan” prin taiga, s-a bucurat de minunatul aer al Siberiei, ascultând povestea de succes a lui Nikişov „A trebuit să muncească mult ca să pună pe picioare locul acesta. Cu 12 ani în urmă, au sosit primii locuitori care au construit opt case de prefabricate. Astăzi, Magadan are 40 000 de locuitori şi toţi au locuinţe corespunzatoare.” Este greu să nu te freci la ochi citind acest scurt paragraf care, până la urmă, rezumă întreaga orbire voluntară. Evident, primii şi marea majoritate a “locuitorilor” Magadanului au fost şi erau şi la momentul vizitei demintarului american detinuţi condamnaţi pe motive politice, lucrătorii liberi fiind o modestă minoritate, reţinută în acei coclauri îngheţaţe (de unde se extragea tot aurul sovietic) cu salarii mult peste media sovietică. Ce să mai adăugăm la sensibilitatea lui Wallace faţă de eforturile unui zbir stalinist precum era (şi) Nikişov care ar fi “muncit mult”. Vicepreşedintelui american i-au fost prezentaţi şi muncitorii din minele de aur care ar fi fost “bărbaţi tineri, zdraveni”. Anne Applebaum nuanţează cu ironie “Mulţi dintre ei se poate să fi fost chiar membri ai Comsomolului, organizaţia comunistă de tineret, cărora li se dăduseră haine de mineri şi cizme de cauciuc, doar cu câteva ore înainte de sosirea lui Wallace şi care trebuiau să ştie ce să răspundă dacă li se vor pune întrebări” Wallace chiar a vorbit cu ei, concluzionând “Doreau cu ardoare să câştige războiul.”

Henry Wallace în Siberia
Henry Wallace în Siberia

În mod paradoxal, Wallace a întâlnit, fără să-şi dea seama, deţinuţi în carne şi oase sau doar obiecte fabricate de ei. Oaspetele de vază a fost dus să vadă o expoziţie de broderii, spunându-i-se că acele piese fuseseră lucrate manual de “localnice care se strângeau mereu în timpul iernilor aspre ca să înveţe lucrul de mână” când ele fuseseră cusute de deţinute politice cu simţ artistic. Atunci când Wallace s-a oprit să admire două tablouri expuse, ofiţerul NKVD le-a luat pur şi simplu de pe perete şi i le-a oferit. Autoarea lor ar fi fost, nici mai mult, nici mai puţin, decât soţia zbirului stalinist! Vicepreşedintele american era impresionat şi nu dădea vreun semn că ar pune sub semnul întrebării această enormitate „Aceste două tablouri le transmit vizitatorilor care vin în casa mea din Washington frumuseţea peisajului rural din Rusia.”, avea să scrie în memoriile sale Henry Wallace care a asistat şi la o reprezentaţie a unui cor de amatori din Armata Roşie la teatrul din Magadan, el mirându-se că nişte amatori puteau atinge astfel de performanţe artistice. De fapt, muzicienii şi cântăreţii de operă erau cu toţii deţinuţi politici care, înainte de arestare, condamnare şi trimiterea în Gulag, fuseseră angajaţii filarmonicilor şi orchestrelor din Moscova şi Leningrad. Ei fuseseră avertizaţi ca nu care cumva să-si dezvăluie adevăratul statut.

Urmând tiparul călătoriilor ideologice de convingere (dacă mai era cazul) aranjate, Wallace şi delegaţia sa s-au despărţit de calzii săi prieteni sovietici printr-un mare banchet în timpul căruia au fost servite mâncăruri extravagante, s-au ţinut toasturi în cinste lui Stalin, Churchill şi Roosevelt, s-a băut mult, iar Wallace a ţinut o cuvântare caldă, tovărăşească, ce în mod sigur a mers la sufletul torţionarilor din NKVD ”Atât ruşii, cât şi americanii, pe căi diferite, caută un mod de viaţă care să-i permită omului obişnuit de peste tot din lume să profite cât mai mult de tehnologia modernă. Nu există nimic incompatibil între scopurile şi ţelurile noastre. Cei care pretind acest lucru, conştinet sau nu, doresc războiul, ceea ce eu consider un act criminal.”

Henry Wallace şi Ivan Nikiskov
Henry Wallace şi Ivan Nikiskov

Wallace, ca de altfel toate delegaţiile cu mii şi mii de camarazi de drum, a plecat înapoi în Occident (Wallace şi-a continuat turneul în Mongolia şi China), în timp ce sutele de mii şi milioanele de deţinuţi politici din cele aproximativ 400 de lagăre ale Gulagului au rămas să muncească şi să moară. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial rata mortalităţii în Gulag a atins cifre ameţitoare chiar dacă nu la nivelul atins de Germania nazistă-însă Stalin avea mult mai mult timp. În 1942 au murit 356.560 de detinuţi politici (unu din patru), în 1943 un numar de 267.826 (unu din cinci), acestea fiind doar statisticile oficiale şi cam ştim cum erau manevrate şi falsificate acestea (până şi Churchill spunea că el crede doar în statisticile aranajate de el), cifra totală ajungând la 2 milioane de oameni.

Destinul politic al lui Henry Wallace a cunoscut parcă o ironie amară care nu este străină de aceste minciuni furnizate cu mult aplomb. Începând să-i critice deschis pe alţi colegi de cabinet, Roosevelt nu l-a mai avut la inimă. În plus, Partidul Democrat căuta să-i pună lui Roosevelt un vicepreşedinte de o altă alură[2], având în vedere starea de sănătate a preşedintelui american în 1944. Astfel încât Wallace nu a mai fost nominalizat la funcţia de vicepreşedinte în noul mandat câstigat de Roosevelt în acelaşi an, locul său fiind luat de Harry Truman, omul care avea să devină preşedinte după moartea lui Roosevelt, în aprilie 1945 şi care avea să intre în istorie pentru o cu totul altă abordare faţă de colosul stalinist pe care Wallace îl aprecia atât de mult şi, aparent, sincer. Cert este că lui Wallace i-au lipsit doar 82 de zile pentru a fi cel de al 33-lea preşedinte al SUA.

Atitudinea lui de stânga s-a manifestat şi în participarea la alegerile prezidenţiale din 1948 reprezentând Partidul Progresist şi, mai mult, de refuzul lui de a dezavua în mod public sprijinul pe care i l-a oferit Partidul Comunist din SUA. Wallace a câştigat doar 2,4% din votul popular. Republicanii l-au acuzat chiar că ar fi un comunist soft. Istoricul Christopher Andrew de la Univeristatea din Cambridge care a studiat Arhiva Mitrokin a afirmat că Wallace ar fi fost chiar agent al NKVD/KGB fără a aduce însă dovezi în acest sens. Drumul Damascului a apărut şi în cazul lui Wallace care ar fi decoperit adevărul despre Kolîma în urma relatării unui supravieţuitor, Vladimir Petrov. El şi-a cerut scuze în mod public pentru felul cum a fost prostit de sovietici. În 1952 a publicat chiar articolul „Where I Was Wrong” în care încerca să înţeleagă cum de a fost înşelat de regimul stalinist, afirmând că acum, după cunoaşterea naturii criminale a regimului stalinist, a devenit anticomunist. O greşeală recunoscută poate fi pe jumătate iertată?

Puteţi cumpăra cartea “Gulagul. O istorie” acum de pe librăriile online, de aici.


[1] Aspectele vizitei sale sunt preluate de către Anne Applebaum şi reproduse în “Gulagul. O istorie” Editura Humanitas, 2011 Bucuresti, paginile 452-455.

[2] Henry Wallace nu fusese deloc foarte iubit de democraţi, mai ales de cei din Sud, el având o atitudine anti-segregaţionistă explicită într-o perioadă din istoria SUA când aceasta în continuare se bucura de suport in statele din Sud.

Articole similare

Muzică şi românitate

Codrut

Filme, carţi şi câteodată fotbal: 13 iunie 2012

Jovi Ene

Capetele incoronate in filme (I)

Delia Marc

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult