„Cutele și cutrele memoriei. 2008-1969-2008”, de Paul Grigoriu
Editura Publica, Colecția Victoria Books, Bucureşti, 2015
Desigur, cei care sunt pasionați de radio vor aprecia cu atât mai mult această carte. De altfel, am prieteni care sunt încă pasionați de Radio România Actualități, pe care îl consideră, poate pe drept cuvânt, unul dintre posturile culturale cele mai bune ale țării. Eu nu am fost niciodată un ascultător fidel al radioului public. Dacă este să îmi scotocesc în memorie despre vremurile în care ascultam radio era pe vreme difuzorului bunicilor, la țară, pe când ascultam emisiunea Fotbal minut cu minut, dar și regretele de mai târziu că, la casetofonul meu prost, nu puteam prinde Radio România Tineret. Și această perioadă a trecut rapid și, după ce Florian Pittiș a dus acest post pe internet (episod despre care povestește și Paul Grigoriu), am ascultat o perioada destul de lungă și Radio3Net, cel puțin până la explozia Europa FM și Rock FM.
Așadar, nu știu aproape nimic despre postul național de radio, dar numele lui Paul Grigoriu mi-a rămas undeva în minte, poate chiar de la aparițiile sale la televiziune, fiind prezent atât la emisiuni culturale, cât și ca moderator la unele dintre confruntările electorale ale anilor 1990. Prilejul de a-l cunoaște mai bine a venit odată cu apariția acestor memorii, la Editura Publica, unele care, la prima vedere și fără a cunoaște prea mult această lume, mi s-au părut sincere, chiar brutale la adresa unor personaje ale radioului, una dintre cauze fiind aceea a despărțirii sale de instituție, în 2008, cu prilejul pensionării. Dacă vă vorbeam la început de amintirile mele cu aparatul de radio, și Paul Grigoriu, încă din primele pagini, ne face o asemenea mărturisire, despre apropierea și despărțirea de primul aparat, moment în care a și început, poate, pasiunea, devenită meserie, de mai târziu:
”Am plâns cu lacrimi amare la acea primă despărțire brutală din viața mea și socotesc acum, la șaizeci de ani depărtare, că Mende, credinciosul și bravul aparat de radio acoperit cu platoșa lui de bachelită, a fost un fel de mesager: tăindu-mi cu brutalitate (prin înstrăinarea lui) calea undelor, m-o fi împins mai târziu să o caut, să o găsesc și, eventual, să o înțeleg.” (pag. 16)
De departe, cele mai interesante momente ale cărții se referă la perioada comunistă, la cenzura ce exista în instituție și cum trebuiau ei să se descurce cu securiștii infiltrați (unii dintre ei buni prieteni ce au fost demascați mai târziu, prea târziu). Paul Grigoriu numește răuvoitorii și incompetenții, comuniștii și securiștii, indiferent dacă aceștia mai trăiesc sau nu. Numai că, înainte de 1990, totul trebuia făcut conform unei programe, totul era citit înainte de a ajunge pe post, iar primele sale exerciții radio au fost făcute chiar la Redacția emisiunilor pentru străinătate, poate cea mai tentantă secție pentru cenzură. Acolo se traduceau emisiunile pentru străinătate, cele mai multe fiind discursuri adormitoare ale lui Ceaușescu, acolo se făcea revista presei străine și ajungeau, cel puțin la început, pe lângă ziarele politice de stânga, și reviste precum Paris Match sau New York Times. Ba chiar, acolo se molipseau unii de pasiune comunistă, la unii din convingere, la alții, precum chiar Paul Grigoriu, inconștient, repetitiv:
”Nu mi-am dat seama și nici nu mi-a spus nimeni când sindromul acesta al rostirii sacadate și chiar al datului din mână m-a cuprins și pe mine definitiv. Într-o zi, se vede, depășisem orice barieră a bunului simț. După o prestație saltimbanc vorbitor de care controlorul (cel care te asista) părea mulțumit, am revenit în biroiu să mă îmbrac repede și să iau primul autobuz spre casă. La ieșirea precipitată din redacție, m-am împiedicat aproape de tehniciana de studio, cea care mă înregistrase cu exercițiul meu de retorică. Fata aceea, simpatică și modestă, s-a uitat drept în ochii mei și, cu voce albă, aproape fără inflexiuni, mi s-a adresat: ”Paul, tu chiar crezi?” (pag. 67)
De asemenea, o atenție deosebită acordă Paul Grigoriu schimbărilor la nivelul conducerii din instituția Radioului public, mai ales că a fost a lucrat aici aproape 40 de ani și a cochetat, la rândul său, o anumită perioadă cu funcțiile înalte. Conducătorii sunt înfățișați cu bune, cu rele, mai mult cu rele, încă o dovadă a sincerității sale sau, mai precis, a dorinței de a oferi informații cât mai complete și cât mai aproape de impresiile de moment (nu știu dacă a folosit vreun jurnal propriu ca sursă de inspirație sau sunt doar amintirile de peste ani). Este lăudat, de exemplu, Eugen Preda pentru reușita sa de a oferi microfoanele și pentru Opoziție, deși el fusese numit de Putere; sunt lăudați și criticați alții, ba chiar există un capitol foarte scurt în care un președinte nu merită niciun cuvânt în plus, nici măcar să-i fie pomenit numele.
”Cutele și cutrele memoriei” este o carte din care poți învăța multe lucruri noi despre alcătuirea și modul de lucru dintr-o mare (la propriu, cel puțin!) societate de informare a publicului, despre resorturile, relațiile și competența, inclusiv experiența, care o caracterizează. Adăugați la acestea un stil mai degrabă oral (multe paranteze, semne de exclamare sau puncte de suspensie) și veți găsi o carte utilă, interesantă, mai ales pentru pasionații de radio, despre un om care ne-a încântat cu vocea lui, dar despre care nu știm aproape nimic.
