Carti Memorii jurnale Recomandat

Le vertige. Chronique des temps du culte de la personalité, de Evghenia Guinzbourg (I)

vertigeLe vertige. Chronique des temps du culte de la personalité, de Evghenia Guinzbourg

Editions du club France Loisirs, Seuil, 1967, Paris

În introducerea primului volum memorialistic, Le vertige. Chronique des temps du culte de la personalité[1] (un titlu edificator în multe sensuri, după cum vom vedea), Evghenia Guinzbourg oferă primele elemente menite a-l ajuta pe cititor să înţeleagă odiseea concentraţionară pe care a trăit-o timp de 18 ani. Totul a fost reţinut în memorie, ceea ce este un detaliu important având în vedere ca primele evenimente prevestitoare ale dezastrului au avut loc la aproape două decenii de la posibilitatea fizică a narării şi aşternerii lor pe hârtie. Autoarea este convinsă că această traumă ar putea să-i intereseze pe adevăraţii comuniştii oneşti „care, în mod, sigur, mai devreme sau mai târziu, vor dori să mă asculte”, ea fiind atât victimă, cât şi observator.

Nimic nu prevestea tragicul destin pe care avea să-l cunoască atât ea, cât şi alte sute de mii de comunişti sovietici, având în vedere că până în 1936 ei nu avuseseră de suferit cu nimic, dimpotrivă, erau beneficiarii neţi ai politicilor teroriste inaugurate de Lenin şi perfecţionate de Stalin[2]. Soţul sau, Axionov, era membru al Secretariatului Comitetului Regional de Partid din RSSA Tătară, un nomenklaturist de frunte, am sublinia noi, iar ea tânără profesoară la Universitate din Kazan, dar şi membră a redacţiei ziarului oficial din Kazan (Tataria roşie). După asasinarea lui Kirov în 1934, semnele rău prevestitoare s-au acumulat treptat căci perioada 1934-36 a fost preludiul Marii Terori. Din acest punct de vedere este interesantă propagarea şi amplificarea ei, iar cazul Evgheniei este un exemplu edificator.

220px-Krupskaja_1890Fiind colegă de redacţie cu un fost troţkist care-şi pusese cenuşă în cap iniţial, crezând că ar putea fi iertat de Partid, a fost acuzată de apartenenţă la un grup contra-revoluţionar. Până la arestarea din 1937, timp de mai bine de trei ani, organele de securitate s-au mulţumit doar să o chinuie psihic, o tortură pe care mulţi nu au suportat-o, punându-şi capăt zilelor. În plus, acestui chin îi survenea şi o treptată degradare profesională şi socială. Membră ortodoxă a PCUS, credincioasă normelor bolşevici de rit stalinist, în 1934 Partidul a sancţionat-o doar cu un avertizment pentru că a dat dovadă de „miopie politică” „lipsa de vigilenţă”etc. În 1935 s-a demarat o altă anchetă preliminară şi cu toate relaţiile avute în Capitală şi drumurile le Moscova, mecanismul represiunii decis direct de Stalin avea să-i afecteze chiar şi pe cei care se credeau iniţial la adăpost, chiar şi pe cei care anchetau acest vârtej îngrozitor. Îngrozită, Evghenia Guinzbourg asista şi la o metamforfozare a călălilor „Pas cu pas, executând fiecare nouă directiva, coborau scara care-l conduce pe om către statutul de animal de pradă” În a două instanţa, a fost dată afară din Partid iar după o săptămâna a fost convocată la sediul NKVD din Kazan pentru o scurtă întâlnire „pentru a lămuri aspecte suplimentare”. Guizbourg a plecat de acasă în grabă chiar dacă ofiţerul de la telefon nu fusese foarte dur („veniţi când puteţi”-să nu dea de bănuit…) doar pentru că nu putea să mai reziste acelei presiuni psihice. În grabă, nici măcar nu şi-a luat rămas bun de la cei doi copii, fapt pe care-l va regreta amarnic după aceea căci cel mare, Alioşa, a fost trimis la Leningrad la rudele soţului, murind în timpul blocadei germane.

La sediul NKVD a fost reţinută iar şocul arestării a fost imens. Chiar şi inconştient fiinţa umană îşi da seama că trece de la statutul de om liber la cel de sclav. De-a lungul interogatoriilor, la început aflată în libetatate dar mai apoi reţinută, a fost aplicată vechea metodă a zahărului şi băţului, un anchetator afişând o atitudine mai umană, în timp ce celălalt apela la mijloacele mai violente (deocamdată doar o violenţă verbală). Mulţi comunişti au căzut în capcana pe care aceste echipe o întindeau cu mai multă sau mai puţină dibăcie, în funcţie de multe coordonate personale. Pentru organe cel mai simplu era ca anchetatul să recunoască, pur şi simplu, cele mai fantasmagorice acuzaţii şi să semneze. Foarte mulţi care au procedat astfel au fost executaţi. Mostră de discurs de convingere „aţi rămas în sinea dumneavoastră o comunistă, trebuie să cereţi iertare Partidului şi să-i numiţi pe cei care v-au împins pe dumneavoastră, o natură impetoasa şi emotivă, la această activitate clandestină oribilă. După care va puteţi întoarce la copii dumnevoastră de acasă.” Autoarea a refuzat să ofere alte nume dar nu toţi au procedat că ea. Un argument pe care l-au adoptat unii dintre cei anchetaţi şi care a demascat zeci şi sute de alţi oameni (prieteni, rude, colegi de muncă) a fost: cu cât vor fi mai mulţi comunişti atinşi de această nebunie cu atât mai multe erau şansele că sistemul să implodeze Doar n-o să aresteze tot Partidul? Cine va mai construi comunismul? sau El nu ştie, e vină lui Iagoda/Ejov/Beria. „Mulţi dintre colegii mei de detenţie îşi făceau iluzii. Erau convinşi că toate aceste evenimente erau prea absurde pentru a dura prea mult timp. Aşteptau să dispară această gigantescă neînţelegere şi să se deschidă porţile închisorii, să vină, în sfârşit, ora întoarcerii acasă”[3]

Harta Magadan
Harta Magadan

Nu numai că sistemul nu a implodat dar a beneficiat de şi mai mulţi deţinuţi. Cum Guinzbourg a refuzat să recunoască invenţiile anchetatorilor, şi ea a fost supusă metodelor dure, având norocul că în 1937 nu aprobase (încă) recurgerea la violenţă fizică în formă sa pură. A fost interogată încontinuu mai multe zile, fără a putea dorim, pierzându-şi cunoştinţa. Nereuşind să scoată de la ea nimic, NKVD-ul a confruntat-o cu colegi din redacţie care, de frică, au semnat scenariile inventate de organele de securitate fără să-şi dea seama, în naivitatea lor, că nici astfel nu erau scapti de arestare căci ştiind de activităţile subversive şi contra-revoluţionare ale incuplatei nu o denunţaseră! Transferată din închisoarea centrală a NKVD din Kazan la Moscova, pentru proces, Evghenia Guinzburg a ajuns în celebra închisoare Butyrka unde a întâlnit soţiile altor nomenklaturişti de nivel local şi care-şi denunţaseră soţii pentru a beneficia de un tratament mai blând. Soţii fuseseră rapid executaţi. După câteva săptămâni de trăi într-o celulă supra-populată cu femei de origini străini, resturile feminine ale Kominternului, a fost dusă la o altă închisoare moscovită celebra, Lefortovo. Aici a fost judecată într-un timp record, de numai şapte minte, de o troika specială, pentru activităţi contra-revoluţionare! Într-o prima instanţa a fost condamnată la moarte, cerul prăbuşindu-se peste ea, dar în secundele următoare pronunţării sentinţei a mai auzit şi comutarea ei la zece ani de Gulag şi alţi cinci de interzicerea drepturilor civice. Totuşi, pe drumul de întoarcere de la Lefortovo la Butyrka de unde urmă să fie vărsată Gulagului, a făcut o criză de nervi, neînţelegând cum a putut fi condamnată la zece ani fără să fi făcut practic nimic, lăsând acasă doi copii mici. Fiind singură în „corbul negru”[4] şoferul-gardian, mai uman,opreşte maşină şi o consolează „Taci din gură, îţi spun. Ştiu că nu eşti vinovată. Dacă erai vinovată ai fi primit mai mult de zece ani. Ştii câţi au lichidat astăzi? Şaptezeci. Nu au cruţat decât câteva femei. Nu am adus înapoi decât trei” Execuţiile aveau loc într-un interval de maxim 24 de ore în subsolurile închisorii Lefortovo. Unele deţinute, bine îndoctrinate de sistem şi în ciuda tuturor evidenţelor, crezând că totul este numai o greşeală, făceau tot posibilul să se comporte şi în închisoare precum demni cetăţeni sovietici şi adevăraţi membri de Partid, ajungând chiar să îi denunţe pe cei care criticau deschis puterea sovietică, luând apărarea călăilor cu fermitate şi voce tare, date-date intervenţiile lor vor fi auzite de gardieni. Autoarea remarcă trei categorii de deţinute, cele care erau excesiv de calme, cele exaltate şi laşele.

(va urma)


[1] Editions du club France Loisirs, Seuil, 1967, Paris

[2] De exemplu, in intreaga sa relatare intinsa in cele doua volume, nu prea se regasesc mentiuni la Marea Foamete din 1932-34 care a facut milioane de morti in mediul rural dar mai ales tarani, nu mai spunem de asasinatele timpurii, din primii ani ai dictaturii bolsevice.

[3] Op. cit., pag.106

[4] O masina care aparent, din exterior, avea aspectul unui banal camion de aprovizionare cu alimente dar care in interior avea spatiile compartimentate in foarte mici celule- cu ajutorul acestor autovehicule erau transportati prizonierii politici in plina zi.

Articole similare

Revista presei culturale (20 – 26 decembrie 2013)

Jovi Ene

Noi în anul 2000: Patrie Română, țară de eroi!, de Simona Preda

Dan Gulea

Amintiri paralele: Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac, de Lucian Boia

Dan Romascanu

1 comment

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult