„Gândește-te că nu mai sunt”, de Adam Haslett Editura Paralela 45, Colecția Ficțiune Fără Frontiere, Pitești, 2020 Traducere de Alexandra Turcu Colecția Ficțiune Fără Frontiere a Editurii Paralela 45 mi s-a părut, de prima dată când am dat cu ochii de ea online, de urmărit. Mărturisesc cu mâna pe… copertă că a contat și „ambalajul”, în ciuda proverbelor care ne îndeamnă să nu judecăm nici oamenii după veșminte, nici cărțile după coperți. Cu toate acestea, design-ul minimalist, în culori care ți se imprimă pe retină, nu poate fi ignorat. (mai mult…)
„Pierdută pentru totdeauna” de Amy Gentry Editura Paralela 45, Colecția Bestseller, Pitești, 2020 Traducător: Silvia Sbârnă-Bogaciu Secretele au mereu tendința să devină realitate și oricât de ascunse, de voalate sunt, mai devreme sau mai târziu, acestea devin parte dintr-o normalitate a absurdului. Mă conving deseori de această legitate, atunci când văd cum familii frumoase se destramă brusc și oamenii care înainte se iubeau, acum sunt străini care se dușmănesc. Da, adevărul este, de cele mai multe ori, extrem de incomod și de neplăcut, dar e ca pilula amară care te poate trata, fără să-ți lase sechele de ordin moral. Anume la aceste gânduri am ajuns la finalul lecturii romanului detectiv „Pierdută pentru totdeauna”, semnat de Amy Gentry, tradus la Editura Paralela 45, în 2020. (mai mult…)
”Toate viețile pe care nu le-am trăit”, de Anuradha Roy Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020 Traducere: Cristina Nicolae ”Dacă îți dorești să fii fericit o oră, bea vin; dacă vrei să fii fericit trei zile, căsătorește-te. Dacă vrei să fii fericit opt zile, omoară-ți porcul și mănâncă-l; dar dacă vrei să fii fericit pentru totdeauna, fă-te grădinar.” (pg. 95) Publicat în 2018, romanul Toate viețile pe care nu le-am trăit are în centru drama lui Mîșkin Chand Rozario, ”grădinar emerit într-un oraș neînsemnat”. Abandonat de mamă în copilărie, eroul poveștii trăiește o dramă continuă cu ramificații adânci în toate aspectele vieții. Lipsa de afecțiune din partea tatălui și incapacitatea de a se simți confortabil în noua familie după ce acesta se recăsătorește sunt mobilurile unei existențe în care lumea vegetală devine primordială și completează nevoia de succes profesional, dar și de intimitate. (mai mult…)
”Omul de castane”, de Søren Sveistrup Editura Trei, Colecția Fiction Connection, București, 2020 Traducere din daneză de Simina Răchițeanu ”Durerea este o iubire rămasă fără casă, o durere cu care trebuie să trăiește, forțându-te să mergi mai departe.” (pag. 165-166) Romanul scenaristului Søren Sveistrup, aflat la primul roman, pleacă la drum cu o crimă din 1989, pe care o descrie în toată cruzimea ei și din care evadăm după doar câteva pagini, fără să-i cunoaștem până târziu însemnătatea. Este doar o introducere într-o serie de crime neelucidate din Danemarca - în care sunt implicate chiar și personalități politice și în care criminalul lasă în urmă oameni mutilați sau torturați și un om făcut din castane - dovedesc că Shakespeare avea dreptate: ceva este putred în țara asta sau măcar în romanul ăsta. ”Ambele victime aveau spre 40 de ani, amândouă au fost luate prin surprindere în propriile case. Conform analizelor medico-legale din momentul de față, cele două femei au fost bătute și ucise cu un baston, a cărui lovitură le-a străpuns ochiul și a ajung până la creier. În cazul primei victime, mâna dreaptă a fost tăiată cu fierăstrăul, în cazul celei de-a doua victime au fost tăiate atât mâna dreaptă, cât și stânga și se presupune că ambele femei erau încă în viață la momentul amputației.” (pag. 196) În acest context, autoritățile polițienești trebuie trebuie să ia decizii imediate pentru a descoperi adevărul și o întreagă echipă este desfășurată în toate direcțiile pentru a descoperi suspiciuni. Aproape imediat, dincolo de crimele despre care vorbeam mai sus, toate dure și pline de violență, un fir paralel aproape insesizabil le leagă de răpirea, din urmă cu un an, a fiicei Rosei Hartung, Ministrul Asistenței Sociale și o avocată importantă pentru drepturile copiilor abuzați de părinți. Unul dintre atuu-urile romanului este reprezentat de principalii doi detectivi, Thulin și Hess, care nu reprezintă tiparul polițistului erou, fiind în același timp competenți și atipici, mai cu seamă Hess, care are un trecut complicat și plin de suferință, așa că se refugiază în ghetouri și într-un job care-l poartă permanent pe drumuri, cu unicul scop de a scăpa de probleme și de complicații. Numai că el este extrem de inteligent și găsește piste în zone aparent imposibile și deslușește aproape singur misterul crimelor (dar asta spre finalul celor peste 600 de pagini). ”Într-o fracțiune de secundă, Marius conștientizează că tehnicienii criminaliști trebuie neapărat să verifice dacă ușa pivniței a fost spartă din exterior sau din interior. Într-o fracțiune de secundă, conștientizează că e posibil ca o ființă îngrozitoare să se afle încă în libertate, la fel ca animalele scăpate din cușcă, dar când se întoarce către băiat, gândurile îi zboară departe, ca norii care se confundă cu cerul. Apoi toporul îl lovește în maxilar și totul se întunecă.” (pag. 15) Un alt merit al romanului este că este imprevizibil și stârnește interesul cititorilor pe tot parcursul lecturii, fiind din ce în ce mai intens. Este și ”meritul” criminalului născocit de Søren Sveistrup, care construiește foarte…
”Cartea mării sau Arta de a prinde un rechin uriaș dintr-o barcă pneumatică pe o mare întinsă în patru anotimpuri”, de Morten Strøksnes Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, Iași, 2020 Traducere din limba norvegiană de Diana Polgar ”Wanted. Un rechin boreal mediu, cu o lungime între trei și cinci metri și o greutate aproximativă de șase sute de kilograme. Nume în latină: Somniosus microcephalus. Bot scurt, rotunjit, corp în formă de trabuc, înotătoare relativ mici. Naște pui vii. Trăiește în Atlanticul de Nord și uneori înoată chiar sub calota glaciară de la Polul Nord. Preferă temperaturi scăzute până la limita înghețului, dar tolerează și ape mai calde. Se poate scufunda la adâncimi de o mie două sute de metri sau mai mult. Dinții de pe mandibulă sunt mai mici, ca zimții unui fierăstrău, iar cei de pe maxilarul superior sunt la fel de ascuțiți, dar mult mai lungi, ca să poate străpunge prada adânc, sfâșiind-o cu mandibula. Pe lângă dinții ca de fierăstrău, are, ca și alți rechini, buze ce exercită o forță de sucțiune, ținând ”lipite” prăzile mai mari ca să le mestece. Și fiecare împerechere e un viol brutal.” (pag. 86-87) La prima vedere, așadar, un roman de acțiune, o aventură pe mări, în care, în centru, se află o tentativă de prindere a unui rechin boreal, descris mai sus, o creatură neobișnuită și greu de capturat. De altfel, observăm acest aspect, această caracteristică a volumului, fie numai dacă îl deschidem și citim uimiți lungul subtitlu al cărții. Pe scurt, ”Moby Dick” este aproape, cei doi protagoniști sunt experimentați în ale mărilor scandinave și în ale pescuitului și volumul va stârni, în mod sigur, interesul pescarilor amatori sau profesioniști, atrași de aventură și de viețuitoarele neobișnuite ale mărilor nordice. (mai mult…)
Cartea: “Sunt un motan isteţ, unul la un milion” ”Memoriile unui motan călător”, de Hiro Arikawa Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020 Traducere din japoneză și note: Raluca Nicolae Candoare, blandete, adanca introspectie in psihologia relatiilor interumane, dar si intre oameni si animalele lor de companie. Infinita intelegere – da – intelegere si dragoste si respect intre specii… toate acestea aduse in fata cititorului cu cea mai suava unda de umor si autoanaliza prin intermediul unui road-trip. La capatul caruia se contureaza ideea ca aceasta experienta comuna de viata se va incheia cu speranta “că, (spune motanul), intr-o buna zi, toti cei plecati inaintea mea si toti cei dupa mine sa se intalneasca pe campul acesta cu flori, de dincolo de linia orizontului”. Si din nou m-a dus gandul la minunata carte “ Suntem indeajuns de inteligenti pentru a intelege inteligenta animalelor?”, scrisa de Frans de Waal si aparuta la Editura Humanitas in anul 2019. Pentru ca este o carte care “ne invata lucruri importante nu numai despre animale, ci si despre oameni”. Exact ca si in cazul acestor “Memorii” ale motanului Nana. Personificarea la care apeleaza Hiro Arikawa, daruindu-i motanului tot ceea ce inseamna pe langa comportamentul specific speciei sale si o psihologie specific umana, creaza un personaj complex, dotat cu inteligenta analitica si proactiva, bun simt de cele mai multe ori, recunostinta, dragoste, dar si oaresce infatuare, smecherie, gelozie – stari tipic umane am spune noi. Nana are si avantajul ca, spre deosebire de “stapanul” sau, care nu intelege “graiul motănesc”, “animalele vorbesc mai multe limbi, adica sunt poliglote”. Vai de mine, am spus “stapan”, scuzati-mi acest apelativ; se stie ca este complet gresit, mai ales in relatia dintre om si pisica sa :) ! Satoru Miyawaki este salvatorul lui Nana. Motanelul in varsta de un an, prin urmare un tanar instruit in privinta vietii de vagabondaj pe strazi, zace ranit grav ca urmare a unei coliziuni nefericite cu bolidul unui sofer nepasator. Cei doi, Satoru si motanul se cunosteau deja, pentru ca, capota masinii omului era locul preferat de odihna al patrupedului, iar bipedul il alimenta cu delicatesa preferata - fasii de piept de pui. Prin urmare, se crease o oarecare relatie intre ei, desi motanul gandea ca “Uneori oamenii pot fi din cale-afara de ingamfati, cu toate ca, dupa mine, nu sunt decat niste maimute matahaloase, al caror unic merit este sa umble in doua picioare”. Si in plus, motanul se stia deja tare descurcaret, pentru ca “talentul unei pisici vagaboande consta normal in a-si dezvolta o retea complexa de relatii cu ajutorul careia sa supravietuiasca pe strazi.”. Pana la nefericitul accident. Prin urmare, motanelul este gasit de catre Satoru, intr-un tufis, grav ranit, dus la medic si apoi ingrijit cu multa pricepere, vreme lunga, pana la insanatosire. De acum, are si un nume, Nana, ceea ce inseamna in japoneza cifra sapte. Pentru că coada sa ridicata in vant, sugereaza acest sapte si in amintirea motanului Hachi (cifra opt in japoneza), pe care Satoru…
”Focul din casă”, de Kamila Shamsie Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, Iași, 2020 Traducere din limba engleză și note de Sînziana Dragoș Sigur că, în ultimii ani, au tot apărut și am tot citit cărți despre condiția imigranților, despre cei care au plecat din zona Orientului Mijlociu pentru a-și reconstrui viața, despre cei care au suferit enorm în condiții excepțional de grele cu un singur scop, acela de a supraviețui. Ne aducem aminte de suferințele femeilor din Africa sau Asia, de încercările unor oameni simpli de a ajunge din Siria în Occident, și ni se pare că am auzit destul. Nu este așa, fiecare suferință este individuală și, în același timp, nu am aflat aproape nimic despre drama celor care sunt, de generații, cetățeni ai lumii occidentale. Poate tocmai de aceea am apreciat mult romanul semnat de Kamila Shamsie, are o altă forță și pune accentul pe o altfel de realitate, nu mai puțin adevărată, dacă pot spune așa. (mai mult…)
”Pierdută în așteptare”, de Gytha Lodge Editura Libris Editorial, Brașov, 2020 Traducere: Oana Pascu Roman de debut al unei scriitoare care are la activ studii de limba engleza la Cambridge, un master in scriere creativa si numeroase povestiri pentru copii si adolescenti. Presa si criticii de specialitate considera ca avem de-a face cu “un debut uimitor”, “un thriller ca un tirbuson bine rasucit”. Gythei Lodge “ii place sa scrie” si sa-si comunice astfel ideile si crezul. (mai mult…)
Butonul G, de Rosella Calabrò Editura Paralela 45, Pitești, 2020 Traducere din limba italiană de Alina Sichitiu “Cartea aceasta este despre voi”, ne spune autoarea in Prefaţa cu aroma de promisiune. Si pentru voi toti este aceasta carte, as adauga eu! Si Rosella Calabrò ne agata de nas, in finalul acestei introduceri, cu o promisiune plina de suspans si de umor: “Ah, vreti sa stiti ce-i cu butonul G. O sa va spun spre sfarsit, dragele mele, asa ca trebuie sa cititi cartea toata. (Am spus <spre sfarsit>, si nu <la sfarsit> asadar e inutil sa va duceti la ultima pagina, pentru ca nu e acolo)”. Cand mi-am ales aceasta carte spre lectura si mi-am aruncat privirea spre cele cateva cuvinte de prezentare, mi-am spus : “ah, un ascensor in centrul actiunii”, amintindu-mi instantaneu de cartea pe care o mai am in biblioteca “Ascensor spre esafod” a lui Noel Calef, de filmele care i-au transpus suspansul pe marele ecran, cel din 1958 si cel din 2011, de filmul “A gauche en sortant de l'ascenseur” - 1988 – cu Pierre Richard si de filmul pe care il asteptăm, “Corona” din 2020, un thriller, in care este implicat un ascensor. “Butonul G” l-am citit pe nerasuflate. A fost precum un desert fin, nici dulce si nici siropos, ci plin de savoare, adresandu-se si mintii si sufletului, deopotriva. Ideea extrem de originala de a personaliza, a da viata si simtire si gandire unui batran ascensor pe numele sau GianBattista Stigler, in varsta de o suta de ani, este premiza unei povesti cel putin interesante. Ceea ce s-a dovedit o umbra palida fata de satisfactia cititorului care am fost. Mai intai trebuie sa va spun ca “Stigler-Otis Elevator S.p.A Italy” EXISTA! :) Mosnegutul lift nascut in secolul trecut are inca ochii alunecosi si inima zburdalnica. Si recunoaste singur: “Imi plac femeile”. Fapt pentru care este atent si empatic cu fiecare dintre locatarele imobilului (si implicit, cu acei barbati cu care drumurile lor se intersecteaza), le dezghioaca fiecareia psihologia, trairile, visele si sperantele, il bucura reusitele lor, il intristeaza necazurile. Gandurile acestora si experientele lor de viata sunt surprinse in mici schite de caracter, tablouri umane profunde, si impresionabile, pline de culoare si mult umor. GianBattista ne spune ca “acum, desi sunt un ascensor cumsecade, am hotarat sa va dezvalui gandurile tainice si peste poate de grele ale femeilor mele, pentru ca eu le iubesc, iar sa vorbesc despre ele, ba chiar sa dau glas vocii lor, este o forma de iubire”. Continuând hâtru, dar sincer “Daca nu v-ati nascut ascensor, nu puteti sa intelegeti”. De ce? Pentru ca numai el are pe panoul de comanda “Butonul G”! Universul feminin al imobilului reprezinta universul feminin la nivel planetar. “Ce nu ne spun femeile” – “Quello che le donne non dicono“, piesa Fiorellei Mannoia, poate reprezenta samburele multora dintre flashurile-schite, povestite de batranul ascensor. GianBattista intervine mai mereu, alternandu-si micile schite-observatii, cu aprecierile sale pline de simpatie pentru personajele care ii pasesc in ascensorul-casa-minte-suflet. Se dovedeste…
”Memoriile unui motan călător”, de Hiro Arikawa Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020 Traducere: Raluca Nicolae Moartea este o necunoscută. Acest panseu nu este un clișeu, este doar o re-constatare a unui fapt cu care ne confruntăm noi toți și fiecare dintre noi. Ca și moartea, iubirea este la fel de învăluită în mister. Pentru niciuna din aceste două stări de fapt ale vieții nu avem răspunsuri la întrebările „de ce se întâmplă?”, „cum se întâmplă?” sau „cum și când ne vom lovi noi înșine de ele?”. Desigur, arta și literatura încearcă de mii de ani să le întoarcă pe toate părțile spre a găsi cheile pătrunderii în miezul acestor mistere sau pentru a descoperi cel puțin o ferestruică pe care să vedem o bucățică din razele cunoașterii. Hélas, nu ne este dat să cunoaștem mai mult, deocamdată. Însă artiștii nu se dau bătuți și continuă să sondeze tainele ascunse ale vieții, morții și dragostei de orice tip. (mai mult…)
