Testament of Orpheus (1960) – Le testament d’Orphée ou ne me demandez pas pourquoi
Regia: Jean Cocteau
Distribuția: Jean Cocteau, Françoise Arnoul, Claudine Auger
Cei care sunt, ca mine, admiratori ai stilului cinematografic pe care-l practică în ultimul deceniu Wes Anderson, al fanteziilor cu tentă suprarealistă aducând pe ecran distribuții formidabile în povești în care realitatea se topește în legende și imaginație, vor fi poate surprinși să afle că acest gen cinematografic nu este o invenție a secolului 21. Precursorul cel mai ilustru al lui Anderson a fost Jean Cocteau – filosof, dramaturg, poet și cineast francez de al cărui nume sunt legate toate curentele avangardiste ale artelor europene de la mijlocul secolului 20. Jean Cocteau vedea în film o artă a sintezelor și chiar dacă filmografia sa nu include prea multe titluri, fiecare dintre ele este semnificativ. ‘Le testament d’Orphée ou ne me demandez pas pourquois’ (‘Testamentul lui Orfeu sau nu mă întrebați de ce’, ‘Testament of Orpheus’ în distribuirea în limba engleză) este ultimul său film de acest gen. Co-producător era Francois Truffaut. Filmat în 1959, anul când Cocteau împlinea 70 de ani, și lansat cu trei ani înainte de moartea sa, filmul acesta poate fi privit și ca testamentul lui Jean Cocteau.
Eroul principal este poetul însuși, și interpretul principal este chiar el. Poetul are darul de a călători în timp, de a influența destinele, de a caută esența. Intersecția sa cu un savant al secolului 20 îl pune la curent cu relativitatea și cu unitatea dimensională între timp și spatiu, însă darul de a transcende dimensiunile îl aduce înaintea tribunalului zeilor. Cunoscător și pasionat al mitologiei, Cocteau construiește o lume în care realitatea este doar una dintre fațetele posibile, iar pedeapsta capitală consta în a trai realitatea într-o singură viață, până la finalul de care nu poate nimeni scăpa. Ceea ce urmărim pe ecran este o călătorie onirică și o explorare a propriului univers, cel în care visele se transformă în imagini.
Spectatorii care caută o intrigă coerentă în sensul clasic al construcțiilor narative vor fi repede dezamăgiți. Succesiunea de trăiri de pe ecran trebuie urmărită ca o construcție muzicala, cu simboluri abstracte ale căror traduceri rămân în responsabilitatea fiecăruia dintre spectatori. Vizual, filmul combină planuri îndrăznețe (Roland Pontoizeau este directorul de imagine) cu decoruri care dezvăluie culisele unor platouri de filmare. Charlie Kaufman va face același lucru aproape 50 de ani mai târziu în ‘Synecdoche, New York’. Dar filmul acesta are și el predecesori în filmele suprarealiste ale lui Luis Buñuel create cu trei decenii înainte. Muzica lui Gluck și Handel însoțește cea mai mare parte a filmului. Spectatorii avizați se vor amuza identificând apariția pe ecrane a unor vedete consacrate ale timpului – Jean Marais, Yul Brynner, Charles Aznavour, Claudine Auger -, dar și a unor celebrități venite din alte universuri artistice precum Pablo Picasso sau Françoise Sagan. Unii dintre ei apar doar pentru o singură secvență, timp de câteva secunde. Eu m-am delectat cu acest film care este un document al unei lumi artistice dispărute și al creatorilor care au făcut-o și o păstrează încă vie, cel puțin pe durata vizionării sau revizionării lui.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
