„Eu, o mamă (im)perfectă?” de Cristina Lincu
Editura Bookzone, 2018
Sunt părinte de aproape doi ani de zile, o aventură în care biletul nu-l poți returna, ești mereu în întârziere și pui frumușel crucea pe tot ce înseamnă somn și odihnă. Sună pesimist? Probabil, la prima vedere, dar credeți-mă pe cuvânt că merită fiecare investiție de timp, măcar pentru simplul fapt că mânuțe minuscule îți deschid ochii odată cu cântarea cocoșului. Și da, nu există nimic mai punctual pe fața acestui pământ decât un copil care își vrea mâncarea / joaca sau plimbarea.
Cel mai complicat în rolul de mămică este probabil acceptarea faptului că nu ai zece mâini, că ziua nu are peste 30 de ore și că acea cafea făcută pe la 5 dimineața ajungi să o bei pe la 12, atunci când micul titirez își face deja somnul de frumusețe. Nu mai zic de ieșirile în oraș și de prietenii care acceptă înțelegător faptul că pentru a zecea oară amâni întâlnirea pe motiv că cel mic ți-a făcut 2 tantrumuri și traversează un puseu existențial de proporții.
Pentru că am simțit deja de toate pe pielea mea în acești aproape doi ani, am rezonat din plin cu cartea Cristinei Lincu, „Eu, o mamă (im)perfectă?”. Fiind un jurnal de călătorie prin tot ce înseamnă creșterea a trei copii (O, Doamne! Acesta e deja un act de eroism rar întâlnit), volumul ne prezintă extrem de multe aspecte complicate (sau nu) din parentingul modern.
Venind din generația copiilor care primeau pedepse pentru fiecare greșeală, ar putea să-ți fie greu, cititorule, să empatizezi pe deplin cu problemele enunțate în carte, or eu, cu toată deschiderea mea de mamă, am avut momente în care îmi venea să-i zic autoarei „strunește-i odată!”, ceea ce e de-a dreptul irelevant, știind cum e să ai un copil hiperactiv, darmite trei.
Plină de umor, sinceră, emoționantă, acest jurnal scris pe genunchi, în sensul vitezei cu care autoarea era nevoită să lucreze între cei trei flăcăi, e o reflectare pozitivă asupra experiențelor diurne pe care le încearcă orice părinte. Da, o să fiți parte dintr-o adevărată ilustrare comic-dramatică a fiecărui moment când copii au fost fericiți de izbânda lor și în care mamei i se zbătea un ochi de nervi (sau ambii, în dependență de gravitatea faptelor).
Sinceră să fiu, aș dărui această carte fiecărei femei până să devină mamă, deoarece, parcurgând-o, s-ar putea să înțeleagă toate provocările care vin la pachet cu apariția celui mic. Romanțarea parentingului nu este, probabil, cel mai bun lucru pe care-l putem face pentru tinerii părinți, deoarece ciocnindu-se de realitate aceștia pot experimenta frustrări, depresii sau nemulțumiri de sine, ceea ce pe termen lung erodează considerabil stima de sine.
Cristina Lincu spune, în cuvinte simple, cam tot ce trăiește alături de năzdrăvanii săi, cei care îi testează cu nonșalanță nervii și răbdarea, dar o și umplu de fericire:
„Teo aude că latră un cățel și, când trece pe lângă el, îi spune:
– Ham și ție. Și la revedere acum că mă grăbesc. Am multe de făcut!”
„Dacă văd un monstru, îl fac sendviș și-l mănânc!”
Volumul e înțesat cu perle rostite de cei trei copii, iar pe alocuri am râs copios. Cu siguranță, „Eu , o mamă (im)perfectă” nu pretinde la rolul de operă literară, ci e mai degrabă o încercare reușită de a ne arăta viața de familie în toată splendoarea sa amuzantă, efervescentă.
