Prin blogosfera literara

Prin blogosfera literară (19 – 25 martie 2018)

Dana Pîrvan scrie pe Bookaholic.ro despre volumul ”Patria mea era un sâmbure de măr”, de Herta Muller: ”În cadrul dialogurilor din volumul Patria mea era un sâmbure de măr, subintitulat O discuție cu Angelika Klammer, Herta Müller le oferă din nou cititorilor posibilitatea de a pătrunde în diverse unghere ale vieții și operei sale. Franchețea tulburătoare, intensitatea adesea surdă a interiorității și subtilitatea profunzimii scriiturii străbat necontenit rândurile confesive. Întrebările adresate de Angelika Klammer deschid uși către mai toate coridoarele vieții Hertei Müller. Astfel, cititorul face cunoștință cu o Herta Müller copil însingurat, care, în mijlocul naturii, trăiește pentru prima dată senzația de om pierdut, strâmtorat. Un copil speriat de imensitatea naturii, vorbind cu florile pe care le cunună între ele și uneori le mânâncă. Un copil trăind într-o familie unde se muncește și se tace, exprimarea sentimenelor fiind de neconceput. Ca și vorbitul despre sine. Un copil cu un tată admirator nedezmințit al nazismului și cu o mamă dezumanizată de experiența lagărului unde stătuse patru ani. Un copil care paște vacile pe câmp, muncește în gospodărie și ia bătaie zilnic.”

Liviu continuă pe blogul FanSF incursiunile în literatura science-fiction cu o recenzie la o apariție nouă de la Nemira, colecția Nautilus, respectiv ”Stația centrală”, de Lavie Tidhar: ”Un fascinant melanj de cyberpunk, hard-SF și military science-fiction (și cu un discret iz de„Picnic la marginea drumuluia fraților Strugațki),Stația centralăreprezintă una dintre cărțile grele cu care editura Nemira mai face încă un pas în direcția publicării marilor romane SF inovative apărute la nivel mondial în ultimii ani; nu este o carte ușoară, chiar din contră, îți poate scoate peri albi pe alocuri, însă, cu nițică perseverență, răbdarea îți va fi recompensată cu vârf și îndesat. Bonus: robotnikii ce parcă sunt copiile la indigo ale bieților veterani de război întorși traumatizați de pe front (uneori, și cu membre lipsă) de care nu se mai preocupă nimeni după ce au servit țara și un pasaj dintr-un capitol situat înspre final, absolut înspăimântător, în care unul dintre personaje merge la o clinică ce înlesnește trecerea în neființă a celor cărora viața nu le mai poate oferi nimic bun și i se pune în față un catalog gros cât Biblia cu modalități de a trece pe lumea cealaltă.”

Ioana Vighi prezintă, pe Hyperliteratura, cazul lui Charlotte Bronte, care a fost deseori respinsă de editori pe motivul că era femeie: ”Pentru ilustrarea greutăților prin care era nevoită să treacă o femeie ca să publice, doar din cauza faptului că avusese „ghinionul” să se nască femeie într-o epocă nedreaptă, vreau să mă aplec în articolul ăsta asupra cazului lui Charlotte Brontë. O ființă măruntă, silfidică, extrem de timidă, nu foarte avută și fără a fi prea oacheșă pentru canoanele vremurilor, Charlotte trecea dinaintea societății ca fiind cam ciudățică. De aceea, de mică chiar a început să-și făurească în mintea ei o lume paralelă, imaginară, în care se aboleau toate nedreptățile la care era supusă o femeie nu foarte frumoasă de atunci. Se născuse în Anglia anului 1816 dintr-un tată preot și o mamă din Cornwall, care a și murit când ea avea doar 5 ani. Cei șase copii rămași orfani de mamă nu aveau însă să aibă parte de un tată care să compenseze lipsa mamei, căci preotul se dovedește absent și rece cu proprii copii pe care îi și expediază curând la un internat.”

Ca de obicei, atunci când vorbim de clasici, este de urmărit blogul lui Dragos Butuzea. De data aceasta, pe Chestii Livresti, găsim o recenzie a povestirii ”Visul unui om ridicol”, de Dostoievski: ”scrisă la persoana întâi, este povestea unui om nefericit. după multă suferință din pricina celorlalți, care râd de el, considerându-l ridicol, acest om ajunge un blazat, gândind că indiferent ce i se întâmplă,îi e totuna“. până la urmă, decide să se sinucidă, gândindu-se că o dată cu el piere și lumea cea crudă și nedreaptă. doar că, în seara în care se decide să se sinucidă, întâlnește pe stradă o fetiță ce-i cere ajutorul iar el se trage într-o parte. doar că mila și conștiința de după aceea îi trezesc instinctele umane, și nu se sinucide. în schimb adoarme și are un vis.”

Nu îmi plac oamenii care își păstrează tristețea în orice împrejurare, i-am preferat mereu pe cei care zâmbesc și stârnesc zâmbete, chiar și atunci când sunt serioși. De aceea, urmăresc cu imensă plăcere pe Valeriu Gherghel și prezentările sale de pe blogul Miscellanea. Săptămâna asta, chiar cu privire la acest subiect, cu referire și la crâșmele din anii de demult din Iași : ”Oare pentru ce scriu la ziar? Ca sa întristez și să irit? Ca să adaug tristeții generale o noua tristețe? Răspund acum: în nici un caz pentru a amărî. Oamenii sînt și asa triști din pricina greutăților, a măsurilor guvernului și a sărăciei. Din nefericire, viața e plină de rautate, de oameni principiali, de insi rigizi si seriosi nevoie mare, de fiinte care nu stiu de gluma, care nu au mai ris dupa ce au gingurit in leagan. Daca spui o anecdota, principialii astia sar in sus ca arsi. Daca faci o ironie, o iau de buna si se napustesc ca turbatii asupra ta. Daca ai umor, e de rau… Ei au uitat, de exemplu, ca societatea Junimea (care a fost fundată iîn Tîrgul Ieșilor, în 1867), societate culturala frecventata de burghezi, unde a tronat un om riguros ca T. Maiorescu și unde a citit poezii un melancolic structural ca Eminescu, avea drept lozincă principală: “anecdota primează”. Prin urmare, în casa lui Vasile Pogor, toți acceptau principiul amuzamentului. Mihai Eminescu însuși nu a făcut, negreșit, excepție. Poate de aceea s-a și împrietenit la cataramă cu hîtrul hîtrilor Ion Creangă. Pentru acest motiv au bătut ulițele Iașilor împreună și au frecventat cu bucurie Borta rece, cum se numea pe atunci stabilimentul.”

Când și când (aproape mereu), Liviu Pop, ex-ministru fără prestanță al Educației, mai face o boacănă. Cu privire la ultima, îi răspunde pe larg Răzvan Țupa pe Scena9.ro, într-un articol intitulat ”Poezie pe înțelesul lui Liviu Pop”: ”Edwin Morgan, autorul primului text de care vă arătați amuțit și unul dintre cei mai importanți poeți scoțieni ai ultimului secol, mi se pare că a ieșit la pensie fix dintr-un post de profesor, vorba lui, „blm plm,/ blm plm/“. Ah, scuze, credeam că poemul nu are sens. Povestea lui se întinde pe a doua jumătate a secolului XX și, cu toate că era un maestru al formei clasice, s-a ocupat toată viața cu inventarea unor forme de versificație inedite. Ba și spre sfârșitul vieții s-a tot reinventat și a uimit publicul, după cum o să se vadă mai jos. Și poate mă întrebați ce să caute într-un manual de limba și literatura română un scoțian?! M-am temut eu că atunci când vorbeam despre felul în care formele poetice se plimbă de pe o limbă pe alta am folosit fraze prea lungi….”

Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:

-”Dincolo de iarnă”, de Isabel Allende

Evanghelia după Arana, de Nicolae Strâmbeanu

Așa să crească iarba pe noi, de Augustin Cupșa

Eveniment: Discuție despre ”În căutarea bunei guvernări. Cum au scăpat alte țări de corupție?”, de Alina Mungiu-Pippidi

Articole similare

Prin blogosfera cinefilă (20 – 26 octombrie 2014)

Jovi Ene

Declinul de la 59 de ani: ”Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea”, de Romain Gary

Jovi Ene

Umbra, de Ismail Kadare

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult