Carti Literatura romaneasca

Așa să crească iarba pe noi, de Augustin Cupșa

”Așa să crească iarba pe noi”, de Augustin Cupșa
Editura Humanitas, Colecția 821.135.1. Scriitori români contemporani, București, 2017

Sunt atâtea chei în care poate fi citit și prezentat acest roman, încât nu știu cu ce să încep și cu temerea să nu uit ceva esențial. Adolescenții din acest volum își trăiesc periculos prezentul și își pregătesc, prin faptele lor, viitorul. Sunt tineri de la periferia Craiovei, nepăsători față de școală, aventurieri și bătăuși, uniți în diferite găști și care vânează păsări sălbatice, pe luncile de lângă Jiu, de lângă Craiova. Toți provin din familii disfuncționale și singura cale de a răzbate este cea financiară, cel puțin din punctul lor de vedere, așa că o îndeletnicire ce pare copilărească, prinderea de păsări sălbatice, devin o modalitate inedită de propășire materială.

Există o adevărată rețea de contrabandă, care pornește de la tinerii care vânează, apoi prin intermediari, acestea merg spre Italia, pe piața de mâncare de lux. Fiecare pasăre are valoarea ei și propriul sistem de prindere și Augustin Cupșa a studiat fenomenul (despre care eu nu știam absolut nimic), așa cum a mărturisit în interviul publicat pe blogul nostru, iar toată această parte a romanului este admirabil descrisă și este importantă în economia întregului, pentru că personajele își dezvăluie personalitatea, discutând și luând parte la prinderea păsărilor:

”Să prinzi coțofene nu-i tocmai o filozofie, chiar dacă-s bărbătuși din ăia cu pieptul bombat și negru și pliscul puternic, puși pe arțag, care-și rotesc ochii răi, își înfoaie aripile și dintr-odată se pot repezi la tine, o pățești dacă nu ești atent să te ferești. Îți trebuie destulă răbdare și perseverență și tocmai din astea nu prea mai aveam atunci. Dar mare scofală nu e. Iei un ciob de oglindă, sau o coadă de lingură, sau și un mâner de clanță, orice e de metal, chiar și-un cui mai gros, dacă-i neted și nou și sclipește în lumină, îl pui în capătul unui fir de nailon și-l legi bine. Merge și sfoară subțire dacă n-ai altceva la îndemână, pentru că atracția e mare, și sclipiciul atrage coțofenele ca un magnet, le sare în ochi și inevitabil coboară în iarbă, tu tragi ușurel de fir, puțin câte puțin, în hopuri, nu tot odată, mai smucești și mai lași, dar nici prea leneș să ți-l înhațe, coțofana o să umble vrăjită după bobița strălucitoare din iarbă, și, tot așa, o aduci mai aproape, o aduci unde vrei tu să vină, și ea, orbită de scânteie și încăpățânată, nu vede ochiurile plasei prin care curge firul tău. De-abia când coada lingurii dispare brusc și n-o mai poate ajunge își dă seama că a căzut în capcană, dar atunci e prea târziu. Asta-i tot.” (pag. 126-127)

În centru, așa cum spuneam, avem câțiva adolescenți, pe care îi cunoaștem mai mult după porecle (nici nu avea cum altfel) – Edi, Tobă, Tuică, Pisică, Tomi, de vârste diferite, dar fiecare dintre ei încercând să se identifice nu neapărat prin faptele lor, ci prin apartenența la o gașcă. Niciunul dintre ei nu se gândește prea mult la viitor, ci țintele sunt mult mai apropiate, iar modalitățile de a se impune în fața celorlalți sau de a fi recunoscut de capul găștii sunt mult mai importante. Doar unul dintre personaje se gândește la școală, dar nu pentru că ar putea lua un premiu sau să ajungă la facultate, ci pentru că are nevoie urgentă de o notă de trecere pentru a nu rămâne repetent. Cât despre vreo carieră în viitor, nici vorbă.

Pentru ei, viitorul nu are un sens prea bine stabilit. Dincolo de gașcă, mai sunt de dorit bani, o gagică și țelul suprem: să ajungi în Italia, locul spre care se îndreaptă visul tuturor. Chiar dacă Pisică, naratorul nostru, unul dintre cei mai firavi și sensibili băieți din grup, își urăște oarecum viața, scopurile sale nu se îndepărtează prea mult de cele menționate mai sus. Este sătul de ceea ce trăiește, dar în același timp este conștient că nu-și poate propune prea multe peste aceste scopuri:

”Așa că mi-am ținut gura. Dar de săturat, mă săturasem până în gât. Și de baltă, și de câmp, și de ciulinii pufoși, și de bulbii vineții și otrăvitori ai buruienilor, și de transpirația caldă, șiroindu-mi pe spate și lipindu-mi tricoul de piele, și de aerul îmbâcsit din care nu-mi puteam scoate capul să respir, și de păsări, și să tot stai și să aștepți degeaba, și de restul. Și cel mai vinovat pentru porcăria asta era, bineînțeles, Edi.” (pag. 17)

Tocmai discursul lui Pisică este marele câștig al cărții lui Augustin Cupșa, din punctul meu de vedere: personaj este un copil de 13-14 ani (la finalul cărții, el merge, mândru, să-și facă buletinul), iar ceea ce gândește și vorbește el, dar și acțiunile sale, sunt tipice acestei vârste. Autorul își imaginează perfect naratorul, care câștigă treptat în profunzime și inteligență pe parcursul romanului, Pisică fiind un personaj foarte bine conturat și expresiv tocmai prin acest artificiu al scrierii cărții la persoana întâi, care conduce cititorul în mintea lui elaborată. Pisică parcurge, pas cu pas, etapele maturizării, care pentru el înseamnă o intrare bruscă în viața de adult prin intermediul apartenenței la o bandă, o gașcă de copii aflați la marginea legalității, cu tot ce înseamnă ea: singurătatea de la început, inițierea, primele fapte, primele sentimente de vinovăție, dorința de a epata, dorința de a fi important în ochii ”șefului”, nepăsarea sau pedepsirea celor mai slabi, regretele. Maturizarea înseamnă trecerea prin experiențe și conștientizarea lor la nivel mental:

”Am ghicit însă că Tobă îl bătea cu sete nu neapărat pentru că dăduse drumul la păsări și-și bătuse joc de zdroaba noastră, nu numai pentru banii noștri pierduți după o zi de stat în soare. Îl lovea pentru toate mizeriile din lume, pentru alea de care avusese parte, și pentru alea pe care doar și le închipuia că i s-au întâmplat, îl lovea pentru că el urma să rămână iarăși repetent, și pentru că radicalii se puseseră în calea lui ca o ștachetă prea înaltă, iar el nu putea să o sară ca să încheie onorabil cursa, pentru că iarăși maică-sa avea să ștergă cu el pe jos, pentru că iarăși urma să vadă toată strada cum îl tăvălește și-l nenorocește cu furtunul de cauciuc, și, mai ales, pentru că taică-su era la volan, în cabina lui de tir, făcând autostrăzile fără capăt, oriunde prin lume, dar nu lângă el când trebuia, nici să-l scape și nici măcar să-l bată.” (pag. 133)

”Așa să crească iarba pe noi” este un roman foarte bine scris, chiar dacă subiectul nu este ofertant pentru toți cititorii, dar se vede din felul în care autorul plonjează în mintea unui copil în formare și prin meșteșugul atent al frazelor că Augustin Cupșa are talentul necesar pentru a deveni un prozator de succes al literaturii românești contemporane. Aici, el explorează mintea și lumea celor care trăiesc în periferia (atât la propriu, cât și la figurat) provincială, o lume pe care mulți dintre noi nu o cunoaștem, dar pe care o bănuim că există chiar lângă noi.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro/E-book.

Articole similare

“Scrii pentru că totul moare, ca să salvezi ceea ce piere”: Tony și Susan, de Austin Wright

Delia Marc

Prin blogosfera literară (13 – 19 noiembrie 2017)

Dan Romascanu

Robii urii: ”Patria”, de Fernando Aramburu

Carmen Florea

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult