„Notre-Dame du Nil”, de Scholastique Mukasonga
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2024
Traducere și note de Adina Dinițoiu
„Liceul Notre-Dame du Nil are un aer mândru. Dinspre capitală, drumul care Duce la el se strecoară la nesfârșit prin labirinul văilor și colinelor, și apoi, la sfârșit, când te aștepți mai puțin, escaladează în câteva serpentine Ikibira (munții pe care manualelede geografie îi numesc, în lipsă de altceva mai bun, lanțul Congo-Nil), și atunci descoperi clădirea cea mare a liceului: ai zice că vârfurile munților s-au îndepărtat ca să-i facă loc, acolo, la marginea celuilalt versant, cel la capătul căruia se zărește lacul scânteind. Sus acolo, pe munte, liceul strălucește, pentru micuțele școlărițe, ca un palat iluminat al visurilor lor inaccesibile”
„Notre-Dame du Nil” nu este un simplu roman de ficțiune, este o declarație, un mesaj care cere atenția disperată asupra unui subiect care din păcate este mult prea puțin urmărit. Prin intermediul elevelor: Virginia, Veronica, Gloriosa, Immaculée și Modesta, Scholastique Mukasonga, autoarea franco-ruandeză prezintă tragica poveste a țării sale de origine, Rwanda, într-un mod foarte ușor de înțeles pentru oricine. Acțiunea poveștii are loc în Rwanda anilor ’70, unde liceul catolic Notre-Dame du Nil se ocupă de educația fetelor la 2500 de metri altitudine, departe de capitală, unde acestea ar trebui să fie protejate de dezastrul care se întâmplă în orașe.
Pentru a putea înțelege cu adevărat gravitatea situației și drama poveștii este nevoie de puțin context asupra unui subiect care trebuie să recunoaștem că este prea puțin mediatizat în țara noastră, să nu mai spunem despre predarea în școli a acestuia. Da, este adevărat ca nu reprezintă un interes extraordinar pentru românul de rând, dar prezintă o poveste marcantă, care a lăsat cicatrici adânci asupra a sute de mii de ruandezi nevinovați. Povestea este un antecedent al oribilului genocid din Rwanda, eveniment în care în 7 zile, în anul 1994, au fost omorâți între 800.000 și un milion de ruandezi, doar datorită unui conflict între etnii. Desigur, conflictul dintre Hutu și Tutsi a fost amplificat și de politica belgiană, care a favorizat puterea Hutu în Rwanda, ducând conflictul etnic la un nivel mai ridicat, aspect abordat și în carte.
„Sigur, o fată hutu putea să fie prietenă cu o fată tutsi. Asta nu angaja cu nimic viitorul. Când se va dovedi necesar ca populația majoritară să devină definitiv majoritară, fetele hutu vor ști bine cărei rase îi aparțin. Fiindcă erau două rase în Rwanda. Sau trei. Albii o spuseseră, ei descoperiseră asta. O scriseseră în cărțile lor. Savanți care veniseră special pentru așa ceva, care măsuraseră toate craniile. Concluziile lor erau irefutabile. Două rase: Hutu/tutsi. Bantu/hamită. Despre a treia nici nu merita să vorbești. Dar Modesta nu era cu totul hutu. Desigut, era hutu, fiindcă tatăl ei era hutu. Tatăl e cel care contează”
Povestea urmărește cele cinci fete menționate mai sus, ținând însă cel mai aproape poveste Virginiei, o fată tutsi, rasa inferioară, care ajunge să simtă asta pe propria piele. Capul răutăților este Gloriosa, o elevă hutu, fiică de politician, cea care stârnește cele mai multe conflice, datorită dorinței de a își afirma superioritatea dată de etnia sa și de puterea tatălui său. Scholastique Mukasonga reușește să ofere naturalețe și credibilitate poveștii datorită faptului că aceasta vine din amintiri reale, autoarea având vârsta elevelor în acea perioadă, într-o Rwandă care se scufunda ușor ușor în propriul amar. Meritul cel mai important, după părerea mea, revine deciziei de a plasa această poveste într-o școală fictivă, îndepărtată de societate tocmai cu scopul de a proteja aceste tinere fete de ororile care se întâmplă în capitală. Acest mod de expunere prezintă cu o acuratețe foarte mare viteza și modul în care se răspândește răul și în viața reală și modul în care, indiferent de context și cât de îndepărtat ești de acesta, cineva va dori puterea supremă cu orice preț.
Pe mine acest roman chiar a reușit să mă atingă, simțind durerea fetelor și a ruandezilor în acele cuvinte scrise cu negru pe o pagină albă, Scholastique Mukasonga având această putere de convingere, acest dar al relatării unei traume care a marcat-o, reușind să facă cititorul să simtă că face parte din poveste și chiar să sufere pentru acele fete nevinoate, sortite unei vieți mult prea crude. Este o lectură lejeră, prin care se poate trece foarte ușor care sigur va fi pe gustul cititorilor pasionați de istorie, care poate vor găsi un nou subiect de studiat, acest roman fiind o bună introducere în subiectul genocidului ruandez, dar și celor pasionați de povești de viață cu adevărat triste și, de ce nu, feministe.
„Nu mai vreau această diplomă. O să mă duc la părinții mei ca să-mi iau rămas-bun. Apoi o să plec în Burundi, în Zair sau în Uganda, nu contează, acolo nde o să pot trece frontiera… Nu mai vreau să rămân în țara asta. Rwanda este Țara Morții. Îți amintești ce ni se povestea la ora de catehism: toată ziua, Dumnezeu străbate lumea, dar, în fiecare seară, se întoarce acasă, în Rwanda. Ei bine, în timp ce Dumnezeu călătorea, Moartea i-a luat locul și, când s-a întors, ea i-a trântit ușa în nas. Moartea a luat stăpânire pe sărmana noastră Rwanda. Are planul ei și e hotărâtă să-l ducă până la capăt. Mă voi întarce când soarele vieții va străluci din nou deasupra țării noastre. Sper că o să te revăd aici.”
