„Jocul lui Westing”, de Ellen Raskin
Editura Arthur-YoungArt, Bucureşti, 2014
Traducere din engleză și note de Andreea Caleman
Moto: ”Jocul domnului Westing… Un joc viclean, care învrăjbea oamenii. Indiferent câtă frică și suspiciune băgase în jucători, Sam Westing știa că lăcomia îi va ține pe toți în joc. Până când ”criminalul” avea să fie prins. Și pedepsit.”
Cine îmi cunoaște micile slăbiciuni în privința literaturii sau a cinematografiei, știe că ador cărțile-joc sau filmele-joc: o aventură mereu la marginea realității cu ficțiunea, în care anumite personaje caută să rezolve, într-un fel sau altul, mistere, fie că vorbim de căutarea unei comori, de ieșirea dintr-o fortăreață sau de descoperirea unui criminal. Așa mi s-a părut, de exemplu, recentul roman citit al lui Patrick Modiano, ”Strada Dughenelor Întunecoase”, sau înnebunitoarele de incitante filme văzute în anii precedenți, precum ”Exam”, ”El Metodo” sau ”Fermat’s Room” (dacă mai aveți astfel de recomandări, vă aștept!).
Motivul enunțat mai sus a fost și cauza pentru care am ales pentru a citi ”Jocul lui Westing”: un joc pentru descoperirea unui criminal, un joc pentru a afla care este moștenitorul unei averi fabuloase. Plotul este simplu la prima vedere: un bogătaș alege șaisprezece persoane, aparent la întâmplare, dar vom afla curând că nimic nu este întâmplător, ca pseudo-moștenitori ai săi, dar pentru a-l descoperi pe cel care va ajunge în final la sutele de milioane de dolari ei trebuie să interpreteze indicii, să colaboreze cu propria echipă, să găsească, paradoxal, tocmai pe criminalul celui ucis (de parcă asta nu ar fi treaba Poliției!). Așadar, aproape toate premisele pentru o carte cu adevărat interesantă.
Însă cartea debutează destul de greoi, pentru că Ellen Raskin trebuia să introducă într-un fel cele șaisprezece personaje principale, care să nu mai vorbim că mai sunt și câteva suplimentare, pe care le vom urmări cu greu, dar care sunt importante în desfășurarea acțiunii. Deseori, a trebuit să mă întorc în urmă pentru a înțelege care și cine este, unde este plasat în blocul-turn Apus de Soare și ce legătură are cu celelalte personaje ale jocului. Desigur, este un lucru normal, deși deseori mi-am pus întrebarea dacă toată această poveste nu ar fi fost mai bine transpusă într-un scenariu de film decât într-o carte, pentru că ne amintim mai ușor fețele unor personaje decât numele și trăsăturile lor de personalitate (de altfel, există un film de televiziune pe care o să îl caut în perioada următoare).
Așadar, șaisprezece moștenitori în căutarea adevărului despre omul care l-a ucis pe Sam Westing, misteriosul locatar al casei din apropierea blocului-turn, un milionar excentric și non-conformist, care încearcă, cu această vânătoare de comori, să descopere nu numai criminalul, dar și lucrurile ascunse despre familia sa:
”V-am adunat astăzi aici pe cei mai apropiați și mai dragi mie, cei șaisprezece nepoți și nepoate (Stai jos, Grace Windsor Wexler!) ca să vă luați rămas-bun de la al vostru Unchi Sam.
Mâine cenușa trupului său va fi împrăștiată în cele patru vânturi.
DOI. Subsemnatul, Samuel W. Westing, jur că nu am murit din cauze naturale. Viața mi-a fost luată – de către unul dintre voi!”
Deși traducătoarea Andreea Caleman se descurcă minunat, cred că romanul ar fi mult mai potrivit a fi citit în limba engleză, pentru un cunoscător al acestei limbi indiciile ar fi mult mai de înțeles și mai apropiate de ceea ce și-a dorit scriitoarea. De altfel, prima parte a romanului pornește, așa cum spuneam, mai greu și este greu să te descurci în marea de informații. Apoi, treptat, totul se luminează, începem să îndrăgim personajele și să ne construim, ca și ele, diverse scenarii și supoziții. Spre final, mi-a plăcut pseudo-procesul Țestoasei, cea mai tânără, dar care pare și cea mai cu capul pe umeri dintre toate, și dezlegarea finală, deși trasă de păr, este destul de simpatică.
Cu toate acestea, ca o concluzie, mi s-a părut mai degrabă banală și neverosimilă, pentru că premisele au fost foarte ridicate și cartea nu a depășit, nici măcar nu a ajuns la așteptările pe care ni le pusesem în ea. Amestecătura de indicii și personaje, personalitățile diferite și greu de urmărit în doar 250 de pagini, a determinat ca cititorul să fie deseori pus în fața unor dileme cu privire la înțelegerea unor legături, unor indicii sau cu privire la anumite personaje care sunt plantate mai mult ca să deruteze.
Pe scurt, ”Jocul lui Westing” nu a avut pentru mine acel declick care să mă facă să exclam ”Ce joc minunat!”, dar este un roman incitant pentru cei care sunt obișnuiți cu jocurile sau cu romanele polițiste de tip Hercule Poirot.
