Carti Carti de fictiune Recomandat

Strada Dughenelor Întunecoase, de Patrick Modiano

strada-dughenelor-intunecoase_1_fullsize”Strada Dughenelor Întunecoase”, de Patrick Modiano

Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2014
Traducere din franceză de Șerban Velescu

Moto: ”Acolo, sub pomii de pe chei, am avut impresia neplăcută că visez. Îmi trăisem deja viața și nu mai eram decât un strigoi care plutea în aerul călduț al serii unei sâmbete. De ce să vreau să reînnod legături rupte și să caut căi demult închise?”

Prima mea întâlnire cu Modiano a fost ”Strada Dughenelor Întunecoase” despre care se spune prin târg că ar fi cel mai bun roman al său și care mi-a adus câteva indicii despre scriitorul francez. Desigur, în perioada următoare, voi continua cu câteva romane apărute în traducere românească, dar din ceea ce am citit și prin alte părți se pare că romanele-joc, cu indicii presărate în multe locuri, cu șarade, chiar dacă nu sunt cu adevărat polițiste, sunt o caracteristică de-a sa. Și, să nu uităm, puternica amprentă pariziană pe care o poate desluși cu adevărat doar un localnic sau un obișnuit al locurilor (cred că ai nevoie de un GPS pentru a te descurca prin Parisul personajului principal).

Se ia un personaj care și-a uitat identitatea. Numele său (fictiv) este Guy, dar acesta este doar unul atribuit de binefăcătorul său, Constantin von Hutte, pentru că nimeni nu știe de unde vine și încotro se ducea. Pare că este vorba de un destin pierdut pentru totdeauna, dar Modiano a încercat și a reușit în acest roman să ne conducă într-o adevărată călătorie detectivistică pe malurile Senei și nu numai, pentru a descoperi adevărata poveste a lui Guy. Care nu este deloc simplă, nu este deloc ușoară.

A fost nevoie ca Patrick Modiano să creeze aici o atmosferă destul de întunecată (nu din cauza vremii, ci a greutății cu care sunt obținute informațiile), care seamănă mult cu un film noir de la începutul perioadei postbelice. Guy nu mai este doar personajul în căutarea propriei identități, ci un adevărat detectiv particular (și nu este departe de chiar slujba sa din subordinea lui Constantin von Hutte, acesta din urmă chiar conducând o agenție de detectivi particulari), care citește documente și răsfoiește arhive, care se întâlnește cu oameni pe care i-a uitat sau nu i-a cunoscut niciodată, discută cu ei sau le trimite scrisori, totul pentru a afla mici indicii care să îl conducă la pasul următor.

Patrick Modiano
Patrick Modiano

Sincer, pare un roman cu un singur personaj, deși este plin de dialoguri, iar Guy se întâlnește în aproape fiecare capitol cu un alt om care are legătură cu trecutul său. Aceștia, multele personaje trecătoare, par a nu a avea figură, par a fi complet insignifianți în raport cu importanța indiciului pe care ei îl ”dăruiesc” cititorului, sunt un tribut al lui Modiano pe altarul activității detectivistice a lui Guy, pe altarul construirii unei povești polițiste aproape de perfecțiune. Nici Guy nu pare a fi personajul principal dacă privim cu și mai multă atenție, ci acel tip al omului care suferă de amnezie și caută informații despre ceea ce a reprezentat el în trecut. Și ei nu sunt singuri, nici puțini:

”Ciudați oameni. Dintre cei care nu lasă în urma lor decât un fum care se destramă de îndată. Discutam adeseori cu Hutte despre ființele acestea ale căror urme, la un moment dat, se pierd. Într-o bună zi apar brusc din neant și se întorc tot acolo, după ce vor fi sclipit din câteva paiete. Regine ale frumuseții. Băieți chipeși. Fluturi. Cei mai mulți dintre ei, chiar atunci când trăiau, nu aveau mai multă consistență decât un abur care nu se va condensa niciodată. Astfel, Hutte îmi dădea drept exemplu un individ pe care-l numea ”omul de pe plajă”. Omul acesta își petrecuse patruzeci de ani din viață pe diverse plaje sau pe malul piscinelor flecărind amabil cu vilegiaturiștii și cu bogătașii trândavi. Prin colțurile și-n ultimul plan al câtorva mii de fotografii de vacanță, apare și el în costum de baie, dar nimeni n-ar putea spune cum îl cheamă și de ce se află acolo. Și nimeni n-a observat că într-o zi a dispărut din fotografii. Nu îndrăzneam să-i spun lui Hutte, dar am crezut că ”omul de pe plajă” eram eu. De altfel, n-ar fi fost uimit dacă i-aș fi spus asta. Hutte repeta că, în fond, cu toții suntem ”oameni de pe plajă” și că ”nisipul – citez cuvintele lui – nu păstrează decât câteva clipe urma pașilor noștri”.

La final, Guy, trecând printr-o adevărată aventură a (re)cunoașterii, descoperă mai multe feluri de adevăr despre el și despre trecutul lui, într-o înlățuire, ce pare veșnică, de personaje care mai de care mai pitorești și nonconformiste, o amestecătură de francezi, ruși și alte nații, cum numai într-o carte-joc poți vedea. Chiar dacă finalul este oarecum ambiguu, iar pentru mine, după atâta suspans, a fost chiar dezamăgitor, pot afirma cu tărie că Patrick Modiano mi-a plăcut, iar răbdarea sa de a construi un roman pas cu pas, indiciu cu indiciu este impresionantă, mai ales din perspectiva unui om mai puțin răbdător, dar mereu dornic de cărți sau filme-joc (sau de jocuri în general).

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Elefant.ro.

Articole similare

Prin blogosfera literara (2 – 8 mai 2011)

Dan Romascanu

Istoria Berlinului, de Cyril Buffet

Jovi Ene

”Scrisul este un moment de bucurie” (Lionel Duroy, Dan Miron, Faruk Šehić, Scriitori în centru, FILIT 2019)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult