„Intermezzo”, de Sally Ronney
Curtea Veche Publishing, Colecția Byblos, București, 2025
Traducere: Cristina Ștefan
Pe coperta a patra volumului publicat de editura Curtea Veche în traducerea Cristinei Ștefan, un citat din Publishers Weekly:
„Chiar și cei care sunt sceptici în privința lui Sally Rooney sunt tentați să se lase purtați de curentul afectiv puternic al acestui roman.”
Recunosc, fac parte dintre acești „cititori sceptici”: deși mulți colegi și prieteni din librărie m-au încurajat de-a lungul timpului să îi dau o șansă, până la Intermezzo nu am făcut-o. Am avut oarecum de fiecare dată sentimentul că nu mi se adresa mie și că amprenta generațională era prea prezentă.
Cred că Sally Ronney nu mai are nevoie de prezentare – fenomen literar în toată regula, debutează la 26 de ani cu romanul Conversații între prieteni (traducere în limba română Teodora Herghelegiu) urmat un an mai târziu de Oameni normali (tradus în română de Mihaela Buruiană) devenit cult, la fel ca și serialul adaptat după carte. În 2021 Rooney revine cu Lume frumoasă, unde ești (traducere Mihaela Buruiană) iar Intermezzo este al patrulea roman al autoarei (traducere Cristina Ștefan) și pare a fi un roman al schimbării. Toate cele patru titluri sunt publicate în România la editura Curtea Veche.
Una peste alta, de data asta chiar mi-am dorit să o citesc. Nu îmi pare rău deși mi-a fost un pic greu să intru în poveste. Stilul lui Rooney nu este tocmai prietenos, nu cred, de altfel, că este scopul literaturii sale – altfel nu ar alege subiecte și personaje atât de „contondente”.
E în floarea vârstei. Acum trebuie să se bucure de astfel de plăceri trecătoare. Ar putea să moară în clipa următoare. Cineva moare în fiecare zi. Bărbatul nici nu era în vârstă, cum repeta toată lumea, avea șaizeci și cinci de ani, atâta tot. Peter are deja jumătate din acea vârstă, treizeci și doi de ani și șase luni. După calculele astea, e deja la mijlocul vieții. E înfricoșător cât de repede se destramă totul. Nu, va spune el, mă tem că tata nu mai e printre noi. Oamenilor le va părea rău, desigur, dar nu vor fi șocați.
Intermezzo este un roman al doliului, al morții, dar și al micii morți – al pasiunii și al iubirii în diversele sale forme.
Peter Koubek, avocat, 32 de ani și Ivan, jucător de șah, 22 de ani, sunt frați, și doar ce și-au îngropat tatăl. Ce știm de la bun început este că sunt atât de diferiți pe cât pot fi doi frați; dar nimic mai mult.
Doliul, neasumat, este trăit diferit și la distanță de fiecare dintre cei doi. Peter este împărțit între relația ciudată și adictivă pe care o trăiește cu senzuala Naomi, tânără studentă care ocupă în același timp rolul de amantă și cel de dealer, și iubirea niciodată dispărută pentru Sylvia, devenită cea mai bună prietenă după ce un accident rutier a lăsat-o cu sechele și dureri incompatibile cu o relație fizică.
Pentru Ivan în schimb, „geniu al șahului”, „excentric” și cam asocial, doliul se suprapune cu o întâlnire improbabilă și salvatoare: cu ocazia unei partide demonstrative de șah în afara Dublinului, o întâlnește pe Margaret, 36 de ani, „separată” dar nu încă divorțată de fostul ei soț, la fel de surprinsă ca și Ivan de fulguranța și de evidența întâlnirii lor.
Cele două relații în oglindă inversată – Peter și Naomi, Ivan și Margaret – îi permit lui Ronney să sublinieze absurditatea unei mentalități greu de depășit:
Peter își freacă pleoapele, părând obosit și deprimat. Spune încet: Nu mă înțelege greșit, Ivan. Dar femeia asta are aproape patruzeci de ani. A fost deja căsătorită. Tu ai douăzeci și doi de ani, abia ai terminat facultatea, nici măcar nu ai o slujbă, Nu vreau s-o jignesc cu ceva, dar crezi că o femeie normală, de vârsta ei, ar vrea să-și petreacă timpul cu cineva în situația ta?
Peter își judecă fratele – și pe iubita acestuia – uitând în mod oportun că propria lui relație cu Naomi, cu zece ani mai tânără, este extrem de neclară, sentimentele, reale, fiind ascunse sub bani, anxiolitice și fantasme sexuale.
Am avut sentimentul că Sally Rooney nu ține să creeze un atașament față de personaje și cred că este ce am apreciat cel mai mult. Fiecare dintre ele este sfâșiat de propriile sale contrarietăți, slăbiciuni, lașități, la fel ca în viața reală. Într-o societate împărțită în alb și negru, de unde toate nuanțele par să fi dispărut, textul lui Rooney mi s-a părut de o sinceritate rară și salutară.
Peter, cel cu viața reușită, avocat de succes, apreciat, invidiat, e obsedat de ideea morții, a sfârșitului. Ivan, potențial ratat, în ciuda geniului șahistic, se descoperă în lumina unei iubiri neașteptate. Naomi și Sylvia, cei doi poli ai lui Peter, constituie involuntar structura de rezistență. Lor li se alătură Margaret, cea care descoperă la 36 de ani că este încă în viață dar se teme să o trăiască.
Perspectivele narative se alternează, dându-i cititorului sentimentul că asistă la o ședință de psihanaliză, fiecare personaj rumegându-și temerile și îndoielile – un alt aspect care mi-a plăcut foarte mult.
Îmi pare rău. Toți cei pe care îi iubesc au de suferit. E ceva în neregulă cu mine. Nu știu cum, nu știu cum să trăiesc. Pe ferestrele șiroinde, zidurile din spate ale caselor, grădini de suburbii, coșuri din care urcă șuvițe de fum negru. Gândul îi apare în minte cu o ușurare de nedescris: dacă s-ar sfârși totul. Da. Doar să ajungă la capăt și să sfârșească. Liniștea care-l copleșește la gândul ăsta. Calmul profund și amplu, care învăluie totul și care nu-i poate fi luat. Plăcerea de a-și da voie să contemple, da, o simte, pură și curată, să se odihnească, doar să se odihnească în sfârșit.
Da, Intermezzo mi-a plăcut foarte mult – pentru sinceritatea personajelor, pentru imperfecțiunile lor și pentru speranța care își face loc, cu greu, dar își face, în viețile lor.
Pentru modul în care ele capătă consistență și își transformă fragilitățile în reziliență. Și pentru acest „Nu știu cum, nu știu cum să trăiesc”.
