„Când muritorii dorm”, de Kurt Vonnegut
Editura Art, Seria de autor Kurt Vonnegut, București, 2025
Traducere din limba engleză și note de Claudiu Komartin și Anastasia Gavrilovici
Kurt Vonnegut este un nume de referință al literaturii contemporane. El se alătură celor câțiva scriitori americani celebri precum Paul Auster, Jack Kerouac, Truman Capote sau clasicilor : Hemingway, Fitzgerald și Steinbeck.
Romanul său psihedelic, “Abatorul cinci sau Cruciada copiilor” publicat în 1969, a rămas până astăzi unul dintre cele mai citite și populare cărți din istoria literaturii americane.
Vonnegut este un autor versatil, care știe cum să aprindă imaginația cititorului, folosindu-se de toate mijloacele textuale pe care le are la îndemână.
Volumul “Când muritorii dorm” conține o selecție inedită de povestiri scurte, publicate postum. Volumul este dens mai ales datorită diversității tematicilor abordate, dar și a galeriei de personaje prezentate în paginile cărții. Regăsim personaje din toate categoriile sociale, reprezentanți deopotrivă ai centralității cât și ai marginalității societății americane.
Dacă ne oprim la povestirea scurtă care dă titlul cărții: „Când muritorii dorm”, facem cunoștință cu un “Scrooge modern”, Fred Hackleman, care nu are nici un fel de dorință de a sărbători Crăciunul pe care îl consideră neimportant, un moment festiv demn de a fi ignorat, ba mai mult decât atât, alege să persifleze sărbătoarea ori de câte ori are ocazia să o facă.
Povestitorul este unul dintre angajații săi loiali, care încearcă să înțeleagă atitudinea sa arțăgoasă și cinică. Cei doi trebuie să identifice proprietarul a cărui casă are cel mai impunător și grandios decor realizat pentru a sărbători Crăciunul și să-l premieze.
Hackleman este o figură autoritară, redactor-șef și realizator de știri locale, pe care le caută întotdeauna cu încrâncenare. Dornic de senzațional, mereu în căutare de subiecte incitante, din momentul în care află că Gribbon Câine- Rău se află din nou în libertate, în mintea acestui personaj se activează natura sa ascunsă, latentă de detectiv. Este curios să afle ce fărădelegi urmează să pună acesta la cale. Acum nu mai este vorba doar despre faptul că Gribbon va primi sau nu premiul pentru cel mai reușit decor de Crăciun, deoarece între timp atenția se mută pe comiterea unui jaf, fapt ce complică și mai mult narațiunea. Căutările devin de-a dreptul febrile iar deznodământul este neașteptat și tulburător.
“- Îmi dau demisia, a spus Hackleman, și asta nu cred c-o să vă facă prea mult bine. Iar Hackleman avea dreptate. Demisia lui nu aducea nimic bun ziarului. Ba chiar era un dezastru, pentru că, din multe puncte de vedere, el era ziarul. Cu toate astea, în birourile executive ale ziarului nu se auzeau nici bocete, nici scrâșnete de dinți- domnea doar o melancolie calmă și răbdătoare. Hackleman își dăduse demisia și înainte dar niciodată nu reușise să stea departe de redacție mai mult de douăzeci și patru de ore. Ziarul era viața lui, iar faptul că vorbea de demisie era ca și cum un păstrăv ar fi zis că părăsea un pârâu de munte pentru a lucra ca vânzător într-un magazin de chilipiruri. Stabilind un nou record pentru absența din redacție, Hackleman s-a întors la birou la douăzeci și șapte de ore după ce și-a dat demisia. Era ușor beat și morocănos și nu privea pe nimeni în ochi. “ (p.127)
O proză scurtă plină de subînțeles este „Banii vorbesc”.
Pentru Ben Nickelson în vârstă de 27 de ani nu se mai întrevede nici o speranță, magazinul lui în care investise mulți ani și muncise pe brânci pentru a îl pune pe roate, intrase pe mâna creditorilor. Pus în fața faptului împlinit cu privire la faliment, Ben o întâlnește pe Rose (poreclită “îngerul milostiv”) , o femeie parvenită, care s-a folosit de toate mijloacele pentru a obține o avere considerabilă de la fostul ei iubit, un bătrân bogat.
Cât timp muncise pentru a ține viu micul său magazin, bărbatului îi lipsiseră distracția și nu găsise iubirea, fiind convins că “în viață nu poți să le ai pe toate.”
Dialogul dintre cele două personaje devine din ce în ce mai palpitant pe măsură ce conversația avansează. Sunt rostite rând pe rând, neîmplinirile și dorințele ascunse ale fiecăruia în parte. Se constată diferențele evidente, dintre un bărbat și o femeie provenind din lumi separate, care „s-au ciocnit” întâmplător.
“Singurătatea și sentimentul inutilității îl copleșiră și o măsură pe fată din cap până-n picioare. După mâinile ei își dădu seama că obișnuia să-și roadă unghiile. După pantofii albi și butucănoși, fără toc, înțelese că era un fel de servitoare, obișnuită să poarte uniformă. I se părea drăguță, dar nu-i plăcea că era atât de timidă. “(p.240-241).
O altă povestire din volum, care mi-a atras atenția este „Tangou”.
Tangoul este unul dintre cele mai apreciate dansuri din întreaga lume. Un dans al pasiunii, în care un bărbat și o femeie își apropie corpurile și se descoperă reciproc. În cazul acesta, Robert, fiul magnatului din ciudatul orășel Pisquontuit, o descoperă pe servitoarea sa Marie, cu care începe să practice ritualul dansului în fiecare zi. Martorul acestei întâmplări bizare este un angajat al său care capătă rol de povestitor. Sentimentul de iubire începe să se înfiripe între cei doi parteneri de dans, iar Robert este cucerit definitiv de această femeie, în ciuda diferențelor evidente de statut social dintre ei.
Angajatul său credincios o dorește pe Maria și reușește în cele din urmă să fugă cu aceasta, spre surprinderea tuturor, dezlânțuind astfel furia șefului său care hotărăște să-l concedieze.
“Volumul fonografului a fost dat la maximum și toate cele douăzeci și șase de camere ale vilei Brewer vibrau în zori pe ritmuri de tangou. Robert și Marie, un cuplu minunat, se înclinau ușor și se răsuceau pe vârfuri în timp ce coborau scara în formă de spirală. Eu îi urmam, ducând bagajele mele și pe ale lui Marie. “ (p.177).
În “Șarlatanii”, stilul de a relata „de a fir a păr” fiecare întâmplare, specific lui Vonnegut, este de-a dreptul savuros. Textul curge fără întreruperi, reușind să încorporeze câte ceva din caracterul și felul de a fi al personajelor sale. În spatele a doi artiști consacrați se ascund de fapt două caractere pestrițe, diferite, pe alocuri excentrice, niște snobi.
Arta lor, iubită de o mare parte dintre privitori, dar contestată în cercurile restrânse de specialiști, devine motiv de gâlceavă între Stedman și Lazarro.
Rivalitatea dintre artiști, este una dintre subtemele acestei povestiri, în care fiecare dintre aceștia trebuie să demonstreze că este relevant.
La un moment dat se pornește o întrecere între cei doi pictori aflați la concurență, cu stiluri artistice diferite, ale căror soții fanatice sunt dispuse să le apere reputația „până în pânzele albe”. Cei doi încearcă să realizeze cele mai bune lucrări, demonstrând că sunt capabili să-și depășească limitele și nu sunt doar doi escroci care se cred pictori talentați și importanți.
“Lazarro se surprinse întrebându-se dacă nu cumva cea mai bună lucrare a lui fusese chiar prima. Cea dintâi lucrare a lui cu o oarecare importanță fusese făcută cu cretă colorată furată pe un trotuar într-o stație întunecată de tren din Chicago. Avea doisprezece ani. Își începuse prima mare lucrare ca artă de cartier, în parte ca să-și umple timpul, în parte ca pe-o glumă. Cu cât se făcea mai mare imaginea în cretă, cu atât devenea mai nebunească. Rafale de ploaie verde împretite cu fulgere negre cădeau pe o harababură de piramide. Aici era zi, dincolo era noapte, iar o lună de un gri palid făcea să fie zi și un soare roșu și fierbinte făcea să fie noapte. Și cu cât imaginea devenea mai mare și mai nebunească, cu atât mulțimea care se tot aduna era mai fascinată. O schimbare se petrecuse pe acel trotuar. Oameni nebunoscuți îi aduceau artistului mai multă cretă. Veni poliția. Veniră și reporterii. Veniră fotografii. Venii însuși primarul. Când tânărul Lazaroo se ridică în cele din urmă în picioare era, cel puțin pentru o zi de vară, cel mai celebru și îndrăgit artist din Middle West.” ( p. 271- 272).
Volumul de proză scurtă „Când muritorii dorm” este dedicat în întregime tipologiilor umane, reunind o multitudine de persoane și personalități.
Personajele lui Vonnegut, deși episodice, sunt construite ca niște mici portrete ale oamenilor cu care cititorul intră de fapt în contact zi de zi, sau pe care și-ar dori să-i cunoască mai bine, dar nu a avut ocazia până acum. Cu ochiul său ager și viclean de scriitor, Vonnegut satirizează infamia, lăcomia și ipocrizia, care caracterizează din ce în ce mai mult lumea care ne înconjoară.
O carte scrisă pe înțelesul tuturor, cu glume spumoase și întâmplări demne de a fi istorisite la un pahar cu cel mai bun prieten, ”Când muritorii dorm” este o „schiță” a realității dure cu care se confruntă fiecare dintre noi într-un fel sau altul. Povești cu tâlc ce conțin o doză sănătoasă și necesară de umor, dar și o trecere în revistă dulce-amară a întâmplărilor care ajung să ne definească.
